Istoria parlamentarismul nostru nu este foarte veche. Prima legiuire cu caracter qvasi-constituțional, care a pus bazele occidentalizării societății, este reprezentată de către Regulamentul Organic ale cărui prevederi s-au aplicat din 1831 și până în 1858 și care a oferit Principatelor Române primul lor sistem comun de guvernare. Au urmat Adunările Elective care au contribuit la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și la consecința creerii Principatelor Unite. Legea Electorală din 1864 instituie principiul bicameralismului, pe lângă Adunarea Electivă apărând și Corpul Ponderator, care avea menirea de a contracara orice încercare de autoritarism. Perioada scurtă, din păcate, a domniei lui Cuza, a condus la posibilitatea creerii unor instituții fundamentale pentru apariția unui stat modern. Dar parlamentul cu adevărat a apărut ca o consecință a adoptării Constituției din 1866, după un model belgian din 1831, vorbindu-se de atunci despre Senat și Adunarea Deputaților, organisme separate de puterea executivă și având largi atribuții legislative și politice. Așa încât abia de la 1 iulie 1866, deci de 154 de ani, putem să vorbim despre PARLAMENTUL ROMÂNIEI.
Acea formă de parlamentarism a fost esențială pentru perioada fastă a țării noastre, care s-a declarat independentă de Imperiul Otoman în 1877 și care a devenit Regat de la 14 martie 1881. A fost perioada în care România a realizat cea mai mare evoluție socială, politică, administrativă și economică, perioadă în care s-a trecut de la o formă de relații cu caracter de feudalism târziu la o monarhie constituțională modernă și evoluată.
După încheierea Primului Război Mondial și constituirea statului național-unitar a apărut necesitatea unei noi constituții care să reflecte noile realități. Astfel încât de la 27 martie 1923 România a avut acea constituție judicios concepută și la care și astăzi se face trimitere ca model. Constituție care, atenție, nu a fost niciodată abrogată expres! Dar, în februarie 1938, Regele Carol al II-lea, trece la un regim autoritar și Parlamentul rămâne un simplu organ decorativ, fiind lipsit de atribuțiile sale constituționale. A urmat, după numai doi ani, abdicarea regelui Carol și, la scurt timp intrarea țării în războiul anti-sovietic, perioadă în care, de asemeni funcțiile reale ale parlamentului au fost reduse la minim prin regimul dictatorial al Mareșalului Ion Antonescu. În fine, după ce România a câștigat războiul și a pierdut pacea, nu a mai trecut prea mult timp până la acel 30 decembrie 1947 când Regele Mihai I a fost obligat să abdice.
De atunci, țara noastră devenită peste noapte Republică Populară, fără însă a fi existat vreun referendum care să ducă, prin voința poporului, la schimbarea formei de organizare statală , a fost nevoită să se organizeze și astfel a apărut Marea Adunarea Națională, organ unicameral, cu atribuții legiuitoare pe baza constituției din aprilie 1948. Această constituție a fost actualizată și revizuită în 1965, când țară a devenit Republică Socialistă, situație care a durat până la evenimentele din 22 decembrie 1989. Actuala Constituție a României adoptată în 1991 și modificată în 2003, reintroduce sistemul parlamentar bicameral, reînființând Adunarea Deputaților și Senatul, ca în interbelic.
Fundamentul democratic al organizării statale presupune existența unor puteri ale căror prerogative sunt stabilite constituțional și care sunt absolut separate în exercitarea acelor prerogative. Puterile constituționale ale României sunt, deci, ”Puterea Legislativă” , respectiv PARLAMENTUL , ”Puterea Executivă ”, care este GUVERNUL și ”Puterea Judecătorească”, potrivit organizării sale specifice. Despre faptul că PREȘEDINTELE ar face parte din puterea executivă se poartă ample discuții teoretice, pro și contra, de către specialiștii în drept constituțional și în prezent. Certe rămân, însă, atribuțiile consemnate în Constituție, clar și expres, așa încât rolul principal al Președintelui, în afară că el reprezintă statul român în relațiile acestuia cu terțe țări, este cel de mediator între Parlament și Guvern!
Acuma, după ce am trecut în revistă istoria parlamentarismului național și am accentuat locul Parlamentului în organizarea noastră statală, aș dori să discutăm despre atitudinea domnului Klaus Werner Iohannis față de cele petrecute în Parlamentul României cu referire la o propunere legislativă supusă votului celor două camere și care privea o eventuală atribuire a autonomie așa zisului ”Ținut Secuiesc”
Cei mai vârstnici nu au cum să uite că noi am mai avut o ”Regiune Autonomă Maghiară” pe vremea Republicii noastre populare! Date fiind condițiile politice ale epocii, pe atunci nu s-a pomenit să se comenteze public dacă acea măsură administrativă ar fi fost corectă sau nu, constituțională sau nu. Aflați în ”lagărul socialist”, dependenți total de politica Kremlinului și cu trupe sovietice aflate pe teritoriu național nici nu ar fi fost de conceput ca cineva să critice existența acelui Regiuni Autonome.
Dar acum, când există un sistem democratic funcțional, de peste trei decenii, apare firesc ca o asemenea măsură să fie supusă unei dezbateri publice. Că măsura ar încălca principiul potrivit căruia România este stat național, unitar și suveran, pare a fi atât de evidentă încât comentariile împotrivă ar fi cu totul de prisos, oricât de constituțională ar fi și libertatea de exprimare. Totuși, propunerea respectivă a fost supusă unei dezbateri publice ! În Parlament , for care, prin votul alegătorilor, reprezintă implicit și voința națiunii. Că în Adunarea Deputaților propunerea a fost adoptată tacit și, deci, nu prin vot majoritar, este o problemă de tehnică legislativă.Ca Senatul a respins prin vot nefericita propunere, în calitate de cameră decizională, reprezintă finalul fericit al problemei care a incitat spirite și a alarmat cetățenii speriați de decizia inițială.
Dar, ca Președintele să rostească acel discurs, în acea manieră, absolut în dezacord cu minimele norme de diplomație mi se pare o demonstrație de încălcare flagrantă a principalului rol prezidențial. Acela de a fi mediator. Adică imparțial. Adică echidistant, Adică non-angajat politic! Sigur că în calitate de român nu mi-ar fi convenit ca parte din teritoriul țării mele să fie administrat autonom pe baze pur etnice. Chiar în condițiile politicii de globalizare ființa națională este primordială. Și atunci, desigur, în fond, mi-au mers la inimă anume vorbe rostite de către șeful statului. Dar nu toate! Nu poți să vii în fața națiunii ca să faci politică partizană și să aduci grave acuze fără a prezenta, eventual, probe. Nu e în regulă! Tocmai el care critica vehement atitudinea populistă a unui alt președinte-jucător?!
Conținutul discursului prezidențial dacă ar fi fost rostit în Parlament, de către cel mai titrat reprezentant al Partidului de guvernământ, situația ar fi fost cu totul alta și adeziunea românilor la miezul problemei ar fi fost de natură să facă să crească în sondaje procentul de voturi așteptate, mai cu seamă acum, în momentul în care, prin măsurile dure, oricât ar fi ele de necesare, a dus, firesc, la alt sentiment al masei de alegători față de cel existent la începutul ”cursei”!
gagiulescu 