Închinare : ( DIN LUTUL LUNCII )

Închinare :

Nuvela „Cel ce nu râde”, care face parte din aceast

volum, este dedicată de autor memoriei socrului său, memoriei tuturor acelor ţărani de pe aici….din lutul luncii….care, fără vorbă multă, cu hotărâre şi cu îndârjire, fără a avea timp să mai şi râdă, uneori, au făcut posibil ca ţara aceasta să mai existe, încă !

Valeriu  Ion  Găgiulescu

DIN  LUTUL  LUNCII

Intâmplări

Turnu   Măgurele    2005

L  E  N  U  Ţ  A

Seceta pârjolise amarnic. Cerul înalt, de un alb-albăstrui, fără de margini, fără o şuviţă de nor, acoperea totul cu o nevăzută mantie de zăpuşeală.  Nu adia nici o boare dinspre apa Dunării. Nu se auzeau acele cunoscute semne de viaţă, ciripitul brabeţilor, măcăitul certăreţ al raţelor, intervenţia autoritară a curcanilor, glasul victorios al câte unui cocoş, hămăitul leneş al vreunui dulău, ritmul mecanic al ciocănitorilor, bocănitul sonor al meşterului „dăogar” -vecinul dinspre miază-noapte-, meliţa ascuţită a Dadei Lina, tusea răguşită a lui bărbată-său, chirăiala neobosită a puradeilor lui Lucă, lăcătuşul, vecinul de peste obor.

Satul părea amorţit.

O curcă se uita, prostită, cu pliscul căscat, cum se mişca ceva prin grămada de lemne din colţul curţii. Ochiul ei părea gol, nemişcat, ca o mărgică din sticlă.  În fine, cu o mişcare aproape de neobservat, prinse şi înghiţi râma. Se îndreptă, apoi, lent, pas după pas, către hambar. Acolo, sub hambar, găinile se şi îngropaseră deja în praf. Căţeaua, cu blana flocoasă, plină de scaieţi, cu coastele-i proeminente, se ridică, scuturându-şi puricii şi se îndreptă, în mers leşinat, către o altă umbră.

Copiii găsiseră umbră în spatele casei, acolo unde, între zid şi gardul lui nea’Ghiţă, era o fâşie de aproape un metru lăţime pe toată lungimea casei.  Acolo era bine.  Era şi mai răcoare şi nici nu-i putea deranja nimeni.

Războiul trecuse nu de mult.

Pentru copii el era o amintire confuză. Cu instinct atavic, cu pornire ancestrală  necunoscută, nevorbită, ei trecuseră, însă, deja la reconstrucţie. Se jucau, desigur, dar joaca lor era o activitate serioasă.

Lenuţa avea şase ani.

Era o fetiţă oacheşă, durdulie, cu ochi de cărbune, sclipitori şi ageri. Cu un glas cald  şi profund. Cu mişcări uşoare, măsurate. Fiind cea mai mare, ea era  Mama. Copiase manifestările mamei şi se purta ca atare cu fraţii. Gică era cu doi ani mai mic, Tina cu patru.  Aia mică nici nu prea conta în joc. Gică, însă, era Tata. Se prefăcea că  este mereu preocupat, că-i lipseşte mereu câte ceva, că trebuie să se ducă să aducă, mereu, câte te miri ce, că toate sunt scumpe şi că nu se găseşte de nici unele.

In gospodăria părinţilor nu exista fântână. Apa se aducea de la fântâna mare,  de la răspântia uliţelor.

Dar fraţii, acolo în spatele casei, la umbră, rezolvaseră problema. În pământul lutos săpaseră o gropiţă şi-o umpluseră cu apă. Cu toate acestea, pământul secetos sorbea, văzând cu ochii, apa turnată.  Au găsit o ulcică veche, ciobită la gură, au îngropat-o şi au umplut-o din nou cu apă. Acum era bine. Apa rămânea la nivel constant. Au înălţat ghizduri din pământ în jurul ulcicăi, apoi au purces să facă ciutură cu cumpănă. Ciutura dintr-o coajă de nucă. Cumpăna dintr-o trestie. Ce mai ?!  Totul ca la fântâna mare. Gică mâna carul făcut dintr-o cutie din carton, cu roţi din nasturii aceia mari, de palton, ”împrumutaţi” din sertarul Singer-ului, cu osii din andrelele, tot „împrumutate”, cu boii desenaţi, stângaci, pe carton şi apoi decupaţi cu foarfeca aceea de care….”să nu vă mai prind că vă atingeţi,  că nu ştiu ce-o să vă fac !…”.

Se puseseră pe treabă, serioşi şi concentraţi. Gică aducea apă de la fântâna lor,  Lenuţa toca verdeaţă pentru masă.  Pâinea, plămădită din lut, era pusă pe piatra aceea plată care închipuia cuptorul. Ţestul era dintr-o scoică mare. Totul trebuia să se facă cu rost şi cu spor căci acu’, acu’, se vor trezi copiii.  Cele două păpuşi din cârpe, umplute cu rumeguş, dar care aveau capete frumoase din celuloid. Cu ochii din mărgele colorate şi cu părul din lână. Una era oacheşă, alta bălană. Una era dar de la unchiul, cealaltă de la mama.

Nici nu au simţit când a venit tatăl, pe la spatele lor.  Bărbatul, desculţ, cu picioare bătătorite,  cu vinele pronunţate, cu unghiile mari, roz-albăstrui, prăfuite, călcase binişor, pâş-pâş, să vadă  „pe unde-or fi,  ce-or mai face năzdrăvanii ăia !”

Omul era uscăţiv,  mijlociu de stat,  puţin adus spre înainte.  Faţa negricioasă, cu barbă măruntă şi rară. Sub nasul acvilin purta o mustaţă tunsă scurt. Riduri timpurii, săpate de grijile adunate. Vorba scurtă, uşor răstită, cu glas mai tot timpul răguşit, care lăsa uneori, neaşteptat, să scape câte o notă ascuţită,  în mijlocul cuvântului, ceea ce părea hazliu.  Nu era, însă, nici odată un glumeţ. Se putea spune că, din contra, era aspru. Aşa credea el, pe semne, că  se poate manifesta seriozitatea omului. Nu era rău din fire. Era însă un om aproape încovoiat de viaţă. Rămăsese, la nici doisprezece ani, orfan de tată. Bunicul, necunoscut de copii, se prăpădise în cealaltă mare încleştare dintre neamuri, undeva, pe meleaguri străine, prin iarna lui 1916. Văduva lui crescuse, cu îndârjire, cei cinci copii. Pe fată o măritase, pe alţi trei îi ţinuse –Dumnezeu ştie cum – pe la şcoli, îi dăduse în rândul lumii. Pe el, ca prim născut, l-a ţinut lângă ea. S-o ajute, să muncească împreună, să nu se risipească bruma de stare pe care i-o lăsase bărbatul. Aşa că Lache se luase la trântă cu viaţa de timpuriu.

Târziu s-a însurat, târziu a făcut şi copiii.  Viaţa la ţară nu este uşoară. Muncă în ogradă,  la vie, la ţarină, munca nu se termină nici odată. Adu apă, râneşte la porci, la vacă, la boi. Dă-le nutreţ, dă-le apă, mătură oborul, fă pârtie iarna pân-la uliţă, până la acareturi, drege uluca, curăţă pomii, taie via, sapă-o, stropeşte-o, hai la săpat la porumb, păzeşte la bostan,  hai la secerat la grâu, hai la arie,  hai  ….

-Hai, măi Gică, la moară, c-am înjugat boii la car. Nu-ţi spusăi d-aseară că te iau acolo ?

– Nu mai merg, bre, lasă-mă ! Nu vezi că am treabă aici,  se grozăvise băieţelul, chiar pătruns de importanţa misiunii sale în jocul care-l captivase pe de-a-ntregul.

– Aaaa ! Aşa….ai treabă.  Asta-i treabă ? !  Ei, las-că-ţi  arăt eu treabă !….

Şi, călcând apăsat, piciorul tatei se abătu ca o urgie pustiitoare şi nedreaptă peste construcţia înfăptuită de copii.

Ulcica trosni înfundat,  trestiile se frânseră sec, apa fântâniţei ţâşni printre degetele păroase, murdare. Omul mai călcă o dată, cu călcâiul, şi peste carul de jucărie. O clipă a părut că rânjeşte a satisfacţie. Dar nu se ştie sigur dacă a şi făcut acel gest, cu adevărat. Poate că înverşunarea lui era pornită asupra unei copilării curmate prea din vreme, asupra acelui timp în care el nu avusese parte de joacă, pe săturate. Se întoarse brusc şi plecă fără să mai zică ceva.

Gică rămăsese cu ochii holbaţi, parcă paralizat. Nu spunea nimic, se uita doar acolo, la gropiţa săpată de el, la locul unde aducea carul de jucărie, să-şi adape boii din carton.

Lenuţa, palidă şi tăcută, lăsă turtele de lut să se coacă singure pe vatra improvizată şi o luă la fugă către vie.

Via, aflată în continuarea oborului, era ţinutul cel mai de preţ pentru ea din toată gospodăria părintească.             Acolo avea cotloanele ei, ascunzişurile ei bine stabilite şi delimitate. În vie, pe lângă şirurile, parcă nesfârşite, de viţe pline de ciorchini, de toate rasele, erau şi nenumăraţi pomi roditori, care mai de care mai primitori, mai ademenitori, mai umbroşi.

Caişi, corcoduşi, zarzări, meri, pruni, peri, gutui, nuci, fiecare era altfel, fiecare avea povestea lui şi fiecare era legat de vreo întâmplare sau de vreo amintire a fetiţei.

Via era locul tainic în care Lenuţa îşi trăia

atât marile bucurii cât, mai ales, marile  necazuri.

Lenuţa avea o puternică viaţă interioară.

În familie,  de când începuse să mai priceapă câte ceva, observase că nu se face risipă de vorbe. În special de vorbe de alint. Nu auzise că mamei sau tatălui i s-ar fi putut zice şi „mămicuţo”,  „tăticuţule”.             Nici ei şi nici fraţilor nu li s-a zis vreodată  „drăguţo”, „frumuşico”, „băieţele”, „sufleţele” sau alte asemenea dulcegării. Comunicarea era scurtă, directă,  precisă. Copiii nu au dus nici odată lipsă de ceva absolut trebuincios traiului, pe măsura posibilităţilor existente. Erau hrăniţi la timp, spălaţi la timp şi îmbăiaţi săptămânal în albia mare. Întâi făcea baie Gică, că-i băiat. Apoi intrau la rând fetele.             Mama le freca pielea cu săpun şi leşie până apăreau lucioase ca abanosul. Câte odată,  preventiv,  le mai dădea şi cu gaz prin plete „ că iar te-ai jucat numai cu ăia, ale Lucă, de nu mai te deosebeşti de ei!”  Dar, cel  mai bine era atunci, după baie,  când mama îi lua în braţe, îi freca bine, bine cu prosopul aspru şi apoi, cu migală, îi pieptăna iar fetelor le făcea codiţe. Mama mirosea a busuioc. Cămaşa ei era întotdeauna curată,  nu se ştie cum făcea să fie aşa. Mama era o femeie înaltă, subţire, cu nişte ochi căprui, care ştiau să privească adânc şi cald. Atunci, lângă pieptul mamei, orice necaz din lume înceta să existe iar Lenuţa ar fi dat orice ca acele clipe să nu aibă sfârşit.

Dar acum, după ce căzuse acea mare şi cu totul neaşteptată nedreptate peste clipele de încântare ale jocului copilăresc, Lenuţa nu avea altă cale de a se manifesta decât prin retragerea în tainicele cotloane ale viei. Ascunsă acolo, cuprinsă de o mare nefericire, ea începuse să plângă, cu jale profundă. „De ce ne-a stricat tata fântâna?”,  ”Ce-a avut cu noi ?”

„Ce-am făcut rău ?”, hohotea fetiţa iar umerii i se zbăteau nestăpânit. Nu era prima dată când Lenuţa îşi plângea necazurile de una singură. Nu i-a plăcut, de altfel, niciodată să plângă în faţa altcuiva.             Chiar şi atunci când era descoperită jelind, ea nu spunea motivul adevărat al supărării sale preferând să inventeze vreun alt pretext, durerile de dinţi sau de burtă fiindu-i cele mai la îndemână.

Fire sensibilă, nu s-ar fi putut spune chiar ascunsă dar oricum introvertită, Lenuţa dădea semne, încă de mică, că o să fie dintre acele fiinţe care sunt predestinate să poarte dacă nu Universul pe umeri atunci, cel puţin, mare parte şi din greutăţile altora, peste propriile ei greutăţi.

Dornică de iubire, iubind ea însăşi lumea înconjurătoare, părinţi, fraţi, pui, căţei, pisici, gâze, flori,  ea era prima care putea să renunţe la ceva bun, care-i plăcea mult, pentru a împărţi cu altul. Nu înţelegea pe atunci şi este de bănuit că nici în viitor nu va fi putut să înţeleagă gesturi sau fapte prin care să se împlinească un rău,  o suferinţă adusă unei fiinţe vii, om, animal  sau plantă.

Timpul trecea, soarele o lua binişor către apus, căldura părea să se domolească iar dinspre Gerai venea parcă o adiere cu un vag miros de baltă coclită de soare. Stând pitulată sub nuc, Lenuţa contenise din plâns. Realiză că stătuse mult timp singură acolo, ascunsă în vie şi,  dintr-odată, prin fuga gândurilor îi trecu prin cap ideea cum ar fi dacă ar rămâne singură,  singură pe lume.

O cuprinse o spaimă cumplită şi începu să se încurajeze,  vorbind cu glas tare.  Acolo, în vie, mai vorbise ea de una singură.  Tot acolo mai şi cânta, uneori, căci în faţa oamenilor  nu-i plăcea nici să cânte, nici să spună poezii.  Îi era că se încurcă şi că se va face de râs. Tare nu-i mai plăcea Lenuţei să se râdă de ea. Acum, în sufleţelul ei zbuciumat, frica de a nu rămâne cumva singură, îi dădea ghes să-şi dea  gândurile pe faţă.  „ Uite,  rosti Lenuţa, ce dacă ne-a certat tata ?  Sigur că el tot ne iubeşte şi are grijă de noi.  Ce să mai zic de mama ?!…….

Mama ne iubeşte şi mai tare. Doar că nu ne prea spune asta. Săraca mama, ea se scoală prima, ea se culcă ultima. Acu’ ea are grijă de noi. Da’când oi fi eu mare, eu n-o să am grijă de ea ? Sigur că o să am. Părinţii mei n-au să moară niciodată ! Eu o să cresc mare iar ei o să se micească. Or să se facă din ce în ce mai mici până când eu am să-i pot ţine chiar în cutiuţa aia frumoasă, în care a fost ineluşul de la tanti Caterina, năşica. Ei or să stea frumos în  cutiuţă şi eu am să pot, oricând, să mă joc cu ei şi să am grijă să nu le lipsească nimic.”

De odată, se auzi glasul mamei : „ Pui,  pui,  pui, …..veniţi la mama …”, ”Unde sunteţi, puişorii mei  ? ….”

Lenuţa tresări şi o luă la fugă către casă.

Era, acum, fericită. Ştia cum va arăta viitorul. Se grăbea, însă, să ajungă la Mama.

Căci,  la dreptul vorbind,  era şi ea, de fapt, doar un puişor de om.

–-00000–-

P O L O N E Z U ’

El se numea  Jan  Kedzierzawy  iar soţia lui era  Hanna.

Oamenii locului nu au putut nici odată să–i scrie sau să–i pronunţe, corect,  numele. Nici pe a acelei localităţi de unde venea. Przemysl era ceva cu totul şi cu totul peste puterile lor.

De aceea,  i-au spus Iancu.  Jupân Iancu croitoru’. Iancu Polonezu’.  Da. Polonezu’ a  prins cel mai bine.

Galiţianul era în adevăr croitor.  Hanna era coafeză.  Nu avea un loc anume unde să-şi practice ştiinţa. Ea  „servea”  la domiciliul clientelor. Era dibace, ageră şi plină de viaţă. Cele mai sincere dintre doamne o admirau şi o felicitau  pentru părul ei negru-intens, bogat şi ondulat cât şi pentru tenul îngrijit, de un alb marmoreean. Dar ochii Coanei Hanna!? Cât foc  şi cât mister ; câtă nostalgie şi câtă tristeţe uneori, câtă bucurie simplă alteori  se aflau  în cele două  diamante negre, scăpărătoare.

El era un scund subţiratic, cu o vioiciune  neasemuită. În adevăr, aşa cum îi spunea şi numele, avea un păr creţ, creţ, de culoarea flăcării, roşcat parcă şi la faţă, cu pistrui nenumăraţi peste tot, pe unde se puteau vedea…  Ochii, însă, nu erau verzi ; nu erau albaştri. Erau,  mai mult ca sigur, de culoare întunecată deşi nu mulţi s-ar fi putut lăuda că au şi avut prilejul să-i analizeze, în tihnă. Şi aceasta  doar pentru că personajul nu obişnuia,  în mod curent, să privească pe convorbitor. În schimb, îl învăluia pe acela, din toate părţile. Asemenea  unui titirez,  nu sta locului nici un moment. Nu se putea şti când a terminat de luat măsurile la spate căci, peste o clipă, era în coasta omului, măsurându-i mânecile pentru ca, imediat, să–l vezi cum îi umblă printre picioare, să îi ia lungimea pantalonului. În tot acest timp,  sporovăia,  fără încetare, cu o voce cântătoare, cu suişuri şi coborâşuri neprevăzute, de o melodicitate aparte. Vocabularul lui era împestriţat cu tot felul de foneme est şi centru europene, care de care mai ciudate.

Dar, chiar de nu vorbea foarte corect româneşte, el înţelegea perfect ceea ce trebuia să ştie pentru a-şi face  pe deplin meseria şi,  mai mult decât atât, până la urmă, chiar clienţii s–au convins că nu neapărat limba comună ar fi acel lucru esenţial care să poată asigura armonia generală.

Iancu Polonezu’ era corect, condiţional, prevenitor, amabil, fără a fi slugarnic, tonic, optimist, bun meseriaş  şi  – cel mai important-  ieftin la preţ.

Aşa că, în cei aproape şase ani de când Destinul l-a făcut  să-şi părăsească Podişul Galiţiei şi să coboare pe cursul Nistrului, până la Hotin prima dată, apoi până la Dorohoi, de unde,  în fine,  a reuşit să se stabilească aici, la gura Oltului, Jupân Iancu  ajunsese să fie considerat  localnic adevărat,  să fie cunoscut, căutat şi,  de ce nu,  respectat.

Împreună  cu  Hanna, ocupa două cămăruţe şi o sală, cu chirie, la o văduvă din primul Război, undeva pe strada Griviţei.  „ Atelierul”  îl avea Jupân Iancu într-un loc cu vad bun, după părerea domniei-sale. Închiriase o cameră mai măricică şi o săliţă la Dl. Gogu. Nu era chiar la Strada Mare, dar era foarte aproape de Strada Mare !  De fapt,  casele lui Dl.Gogu aveau faţadă la Centru. Salon de frizerie şi Cinema „ WALLY” .  Dl. Gogu era persoană importantă. Dar intrarea particulară era tot prin ulicioara din dos.  Ei,  acolo era şi „Atelierul”. De ce era bun locul  ?  Uite de ce :  „ Păi,  peste drum,  la nici douăzeci de paşi este Liceu ! Ei vezi, ei vezi? Nu este liceu de fete. Este liceu de băieţi. Băieţii sunt zburdalnici, fug, aleargă, se bat, se trântesc, sar garduri, cad, îşi rup pantalonii în genunchi,  îi agaţă prin cuiele de la bancă….E-hei ! Poftim ! Cine vine la Jupân Iancu să le dreagă ce-au stricat la joacă ? Băieţii ! Vezi ? Pe urmă,  băieţilor din clasa I-a le iau părinţii uniforme cu  mâneci şi craci mai lungi, c-or să crească rapid. Cine le ajustează uniforma ? Jupân Iancu !”

Chiar şi la Domnii Profesori mai este de lucru uneori. Iancu Polonezu’ ştie că iar nu au primit leafa la timp, că iar nu se ajung cu banii, că au crescut copiii, că mai trebuie unele şi altele.  Nu–i nimic !  „ Întoarcem veston pe dos. Ia te uită, ce stofă, ce stofă ….curăţat …călcat…..,ce mai, e ca nou ! Las-că o să achitaţi luna viitoare, Dom’Profesor. Nu-i nimic, atâta pagubă să am eu. Sănătate să fie şi….mai poftiţi,mai poftiţi !

Dar costume,  costume pe comandă, costume adevărate, costume pentru Domni, costume din stofă englezească, lână-n lână, cu dunguţă fină, la două rânduri, cu revere largi, costume care să poată fi purtate pe talie, asortate cu o borsalină veritabilă şi cu pantofi din piele „şevro”  în două culori, cu desen ca dantela, ei bine, e drept, asemenea costume nu a mai executat Dl. Iancu de mult,  de mult ….

„…..Eiii ! Ce vremuri, ce atelier aveam eu la Przemysl ! Ce spaţiu, ce galantar, ce rafturi, ce maşini ! Ce calfe…ce ucenici…. Dar, aşa e viaţa ! Uite,  nu-i bine şi aici?  De ce să fie rău ? Las–să fie bine. Am masa aceasta mare, care este şi tejghea şi masă de croit, am cele două dulăpioare, am cele două maşini, încă bune…”Neuman”-ul pentru ceva mai brut, mai gros, „Singer”-ul pentru lucruri mai fine…asta e şi o maşină mai scumpă…mai am şi ceva furnituri…am şi vreo trei, patru  cupoane de stofă de dinainte ….nici n-au văzut unii de pe aici aşa o stofă…..Am avut şi ajutor…..aşa ajutor să–l ţină Dl. Marin Ionescu sănătos!  Ce, parcă-i pierderea mea că mi l–a ademenit ? E pierderea dumnealui ! Că Vasile era un aşa puturos ; un aşa om de nimic…..Dar chiar să plece, pe neaşteptate şi, culmea, să-mi ia şi aşa o pereche de foarfece Solingen ? !              Oltean  hoţ , lasă că o să vadă Dl. Marin cine este Dl. Vasile.

Bine că mi-a executat Dl.Viţu comanda. Măi, măi, ce mai firmă, ce mai firmă: ”LA  IANCU  CROITORU  –  STOPĂM  ARTISTIC”… . Aşa o firmă, aşa o firmă ! Va veni şi clientelă nouă negreşit.Nu se poate să nu vină. Uite,  e primăvară, e soare, cântă păsărele, azi, mâine cade şi Berlinul, se termină urgia asta care a pustiit vieţi, care a năpăstuit popoare, care a stricat hotare. …Păi,  cât era de la Przemysl  la  Lwow ? Ca de la  Hotin la Dorohoi.  Dar acum nici Lwow nu mai e în Polonia,  nici Hotin în România. Ce vremuri, ah,  ce vremuri. ”

„Şi ruşii, ăştia, ce oameni, ce oameni ! Cum oare de-au putut ei să câştige un aşa război? Păi…cum erau echipaţi nemţii ? Chiar dacă de frica lor şi de faptele crâncene pe care le-au făcut în Polonia a trebuit să ne luăm lumea în cap, tot nu poţi să nu admiri ce ţinută aveau. Ce uniforme ajustate purtau ofiţerii. Ce calitate ! Dar ăştia?!             Cu nădragii ăia bufanţi băgaţi în nişte cizme cu tureatca din pânză gudronată, de le put picioarele de nu mai iese mirosul o săptămână dacă-ţi intră în Atelier ? Cu vestoanele alea, ca nişte  cămeşoaie, largi, strânse–n creţuri cu centura, rubăşti parcă le zice, fără rever, fără guler, vai de mama lor,  nu mai spun din ce hal de ţesătură. Cum să ai încredere în cineva care admite să fie îmbrăcat aşa ?!”

Gândurile lui Jan,  care alergau în ritmul acului cu care  tocmai stopa o frumuseţe de ruptură dintr-o pereche de pantaloni şcolăreşti  fură brusc curmate.

Pe uşa atelierului intră Dl.Gogu,  însoţit de un  ofiţer rus.

Rusul era un zdrahon de om, lat, lung şi gros. Rumen, sănătos şi greu la pas.             Podeaua începuse să scârţâie sub paşii lui. Dl.Gogu,destins şi jovial, ca întotdeauna, îl prezentă :

„Jupâne,  dânsul este colonelul Voinov.  Este şeful trupelor sovietice din oraş. Mi-a făcut cinstea să se servească la mine şi,  cât l-am tuns, cât l-am bărbierit, am vorbit de una,  de alta. Dumnealui ştie româneşte binişor. Zice c–a trăit şi prin Basarabia o bucată de timp. M-a  întrebat, aşa, într-o doară, de ştiu vreun croitor bun. M-am gândit imediat la dumneata şi,  ce mai vorbă, iată–ne. ”

Polonezul ştia cine-i Voinov, aşa cum mulţi alţi orăşeni îl cunoşteau pe rusnac. De fapt „trupele” nu erau decât două companii de parte sedentară, de tren regimentar, mai mult formaţii de descurajare, de intimidare. Se ocupau cu paza lagărului de prizonieri, cu rechiziţiile, cu aprovizionare pentru frontul ce se afla la 1.500 de Km. spre Apus. Nu erau combatanţi adevăraţi, nici soldaţii, nici ofiţerii. Aceştia din urmă poate că nici nu văzuseră frontul, cu adevărat. Erau ofiţeri de manutanţă, nişte  jmecheri cupizi, rapace. Nişte indivizi ghiftuiţi, agresivi, aroganţi. Beţivani şi scandalagii, în cap cu Voinov, tartorele de chefuri crunte…Dar, cele ştiute, nu aveau cum să-l împiedice pe Jan să rostească :                                                 -Pajaluista  tavarişci  palcovnic, sadite, sadite, pajaluista gaspadin….

-Haraşo..haaraşo… Bine-mi pare că mata vorbeşti şi pe ruseşte  dar,  aşa cum a spus şi Dl.Gogu, putem să ne înţelegem şi pe româneşte. Ba chiar şi în poloneză, că am înţeles că eşti de pe acolo ; de ce, oare, n-ai rămas,  că poate vorbeai rusa mai bine, glumi ofiţerul. Putem şi în germană, de sigur, că e bine să ştii şi limba duşmanului, dar… hai să vorbim româneşte,  să priceapă şi Dl.Gogu cum o să ne înţelegem.

O intuiţie, un fior nelămurit, o vagă senzaţie a existenţei unui iminent pericol latent  trecu prin simţurile croitorului. Era om cu experienţă şi, nu se ştie de ce, simţea că în comportamentul rusului era şi ceva fals.

-Uite, domnule Iancu, continuă rusul, noi suntem aici vreo cinci-şase ofiţeri superiori care am dori să ne comandăm câte două rânduri de uniforme. Un rând kaki şi altul albastru, cu croială elegantă, clasică. Veston deschis, cu rever, pantalon lung, drept,  după modelul pe care îl avem în regulamente. Avem şi material, avem şi furnituri. Problema este că acele uniforme trebuie executate în cel mult o săptămână. S-ar putea să nu mai stăm mult pe aici  ş-apoi, ce mai,  e clar că se apropie  Ziua  Victoriei  şi n-am vrea să ne prindă nepregătiţi. Ce zici ? Te încumeţi la aşa  treabă ?

Jan Kedzierzawy păru, un moment, descumpănit. Îşi reveni însă repede şi,  în stilul său inconfundabil începu să se agite, ca un piţigoi, răsucindu-se pe lângă client. În acest timp, mintea lui lucra într-o viteză formidabilă, calculând rapid toate şansele executării unei  asemenea comenzi.  „Mă duc la Dl. Marin Ionescu, vorbesc cu dânsul, îl conving,  îi fac şi parte, mi-l dă înapoi pe Vasile, măcar la o aşa comandă. Poate îmi împrumută şi un alt ucenic,  să mă ajute. Nu se poate să nu vrea.  Îi fac şi parte bună.., de ce să nu vrea? Dar dacă n-o vrea… ?   Nu, nu se poate. Trebuie să risc !”

-Sigur, sigur, domnule colonel, sigur, tac tocino gaspadin.., gut, gut, das ist wunderschonn, minunat, minunat, o să fiţi foarte mulţumiţi. Se poate…, cum să nu fie gata comanda ? Numai să-mi aduceţi  urgent materialul şi furniturile speciale. Să poftească domnii ofiţeri,  să le iau măsurile…  Domnu’ colonel,  domnu’ colonel, staţi o clipă,  staţi o clipă,  să vă iau măsurile…..

Colonelul se apropie de dulăpiorul cu uşi transparente.

-Bine, domnule, dar dumneata ai aici, mi se pare, cupoane de stofă englezească, nu-i aşa ?

-Croitorul  îl privi  cu atenţie.  „Oare ce vrea rusul ? Cum de ştie el ce e aia stofă englezească ?”

-Domnule, uite ce e. Dacă–i bal, bal să fie, cum se zice pe aici. Dacă intră în bagajele mele uniforme militare de gală, de ce n-ar intra şi un costum civil ? C–o să vină Pacea. Poate o să am când şi unde să–l port, dacă este făcut bine şi este de o asemenea calitate. Ce zici ? Îmi faci un costum civil,  la două rânduri, din stofa aia bleumarin, cu dunguţe gris ?

O emoţie puternică se putea citi pe faţa Polonezului. Devenise chiar mai roşu decât era de obicei.

La aşa ceva încă nu se putuse aştepta. Era chiar un vis. Acum îl putea îndeplini. O să-i facă rusului un costum ca pentru domni, aşa un costum n-a mai făcut el de ani şi ani. Asta, da, comandă ! Toate îndoielile despre comportamentului rusului s-au risipit ca un fum. „Ce mai, rusul este un domn. Acum este sub arme, dar se pricepe la lucruri fine. O să fie mulţumit de mine,  o să vadă el !”

-Domnule colonel,  sunt servitorul dumneavoastră. Tot ce vreţi, aceea vă fac. Nu o să mă uitaţi. Vă mulţumesc că m–aţi ales pe mine.

Musafirii n-au mai stat mult. Au rămas înţeleşi ca, în cel mult o oră, să vie nişte soldaţi care o să aducă la Atelier materialul şi furniturile, totul din belşug. Apoi, în ziua următoare, tot cam pe la aceiaşi oră, or să vie şi ceilalţi cinci ofiţeri pentru a li se lua dimensiunile necesare.  Asupra preţului, nici o problemă.  Dacă meşterul n-a cerut nici un avans pentru manoperă,  nici ei n-au să se tocmească. Cât va cere, la terminare, atâta o să primească. Principalul este să se respecte termenul de execuţie.

În adevăr, n-a trecut ora şi în faţa Atelierului a oprit un DODGE,  decapotabil, kaki,

maşină cunoscută în oraş ca fiind singura de acel tip. Era o maşină de luptă primită de ruşi de la aliaţi în cadrul efortului de război comun.  Se dădură jos vre-o patru calmuci, fiecare cu câte un  vig de camgarn, în adevăr stofă de bună calitate, în nuanţele discutate. Au revenit, apoi, cu nişte baloţi în care erau, probabil, furniturile : zegras, căptuşeli, vipuşti, nasturi, epoleţi, aţă.             Când să plece, unul dintre ei s-a întors cu două mantale mari pe ale căror epoleţi se aflau  însemne de colonel. ” O zis dom’colonel, bălmăji acela, cu mare greutate, că lasă şi mantalele lui, pentru strâmtat, ştiţi Dvs.”  Şi soldaţii plecară fără alte vorbe.

Drumul spre casă nu i se păruse lui Jan nici odată atât de lung.

De felul lui mergea repede pe drum dar acum simţea că parcă zboară. Îşi şi imagina cum avea să-i spună Hannei : „Ah,  Hanna, ah, Hanna, o aşa mare bucurie avem. Tu nu poţi,  Hanna, să crezi ce mi s-a întâmplat. Hanna, Hanna, mare bucurie, mare câştig o să avem, i să auzi numai, i să auzi….”.  Şi o să-i spună, pe îndelete,  şi ea o să aibă o aşa bucurie ….

Dar,  când a intrat în casă,  Hanna încă plângea.

-Dar, ce s-a întâmplat,  ce s-a întâmplat, de ce plângi,  ce s-a întâmplat?!

-Uite,  ce s-a întâmplat.  Stai că–ţi spun, pe moment. Uite, începu ea, încercând să se stăpânească, eram în curte şi spălam cu neofalină balonseid-ul, c-a venit primăvara, dar încă nu s-a stabilizat vremea şi în casă  este periculos să umbli cu neofalina, căci ştii câte s-au întâmplat, chiar şi aici, mai ştii nenorocirea librarului, mai ştii ….

-Spune odată, Hanna, nu mă mai fierbe….dă-l încolo de balonseid, ce s-a întâmplat,  a luat foc, dă-l încolo, nu mai plânge, bine că tu n–ai păţit nimic.

-Dar nu–i vorba de balonseid. Uite, eu vroiam să te primesc cu cremvurştii fierbinţi şi pentru că ştiu că tu vii acasă la oră fixă, eu am pus ceasul deşteptător să sune cam cu o jumătate de oră mai înainte. Să nu mă iau cu treaba şi să uit. Şi l-am pus pe taburel, lângă mine….

-Ei bine,  dă–l încolo de ceas. A căzut, s-a stricat, nu–i nimic. Luăm altul. Stai să–ţi spun eu ce mare bucurie avem.

-Dar n-a căzut.  A sunat!  A sunat şi, tocmai când suna, prin dreptul porţii treceau pe stradă doi soldaţi ruşi. Au auzit ceasul. Unul a rămas  la poartă, celălalt a intrat în curte. A venit către mine şi eu m-am speriat, căci nu ştiam ce vroia să facă. Da’ el s-a dus spre taburet… Eu am întins mâna către ceas… dar el aşa m-a  îmbrâncit….  încât n-am ştiut ce să fac ! Da’,  el şi-a  descheiat centura, a luat ceasul, l-a agăţat cu nu ştiu ce fel de inel de toarta clopoţelului şi apoi a început să râdă. A plecat vesel şi fericit. Nici nu s-a mai uitat la mine… Dar eu am rămas aşa de speriată,  aşa de speriată…..

Croitorul a rămas înmărmurit. Orice putea să se fi întâmplat dacă Hanna s-ar fi opus jafului.  „Doamne, Doamne,  ocroteşte-ne şi ne scapă de duşman !”

-Hanna, draga mea, linişteşte-te.  Nu–i nimic. Am pierdut noi mai multe.  O să fie bine. Unde e pagubă, vine şi câştigul !,  şi a  purces – în fine – să-i povestească despre afacerea aceea mare pe care o încheiase  cu ruşii.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Jan s-a perpelit, toată noaptea, când pe  o parte, când pe cealaltă. În fine, a venit dimineaţa. Când a plecat de acasă, era hotărât să meargă, mai întâi, pe la Dl. Marin Ionescu, să sondeze problema, să discute, să–l convingă. Apoi, să meargă la Atelier, să deschidă şi să aştepte ora la care vor veni domnii ofiţeri. Mergea pe stradă şi, fără să–şi dea seama, îşi freca mâinile agere, pistruiate şi acoperite cu acelaşi păr roşcat.

Aţa l–a tras, totuşi, către Atelier.

A ajuns, s-a apropiat de uşă, a scos din buzunar cheia lacătului, moment în care ….stupoare ! Lacătul nu mai era la locul său. Atârna, parcă sfidător, într-un singur belciug; cel de pe tocul uşii.

O ameţeală l-a cuprins brusc. O ceaţă deasă i s-a aşezat pe ochi, inima a început să-i bată cu putere iar o transpiraţie rece l-a năpădit dintr-odată.

A împins uşa şi a intrat în  Atelier.

Dezastru ! Nenorocire ! Incredibil ! Cum se poate aşa ceva ?

Totul era răscolit,  nimic nu mai era la locul său.

„ Singer”-ul meu ! Ah, Doamne,  nu mai este nici „Neuman”-ul, ah, Doamne”….Se năpusti la dulapuri :….”Cum aşa, unde este stofa mea englezească? Unde sunt cupoanele mele de stofă de dinainte de război ? Au,  au,  vai mie,  dar unde sunt vigurile de camgarn ofiţeresc?!

„Au,  au,  …dar furniturile …vai,  vai,  ce mă fac,  ce mă fac ….”.              Nefericitul gemea din străfunduri,  stătea ca prostit,  nu mai ştia ce  şi cum să facă.

„ La Poliţie …..la Poliţie ….imediat,  la Dom’ Comisar Ungurelu ! El trebuie să ştie tot. Cine a spart prăvălie, unde este dusă marfă, el are listă cu hoţi. El îi va prinde înainte să apuce hoţii să vândă marfa. Da, la Poliţie,  la Poliţie, imediat…”

Dar…..cum să meargă la Poliţie ?  „ Uite,  se apropie ora la care vin domnii ofiţeri. Îi aştept, le explic, or să înţeleagă, ba, chiar or să-şi dea şi concursul  că doar este vorba şi de marfa lor. Sunt oameni, trebuie să înţeleagă. Vai,  vai,  ce necaz…ce mare necaz !”

Clopoţelul uşii de la intrarea în Atelier clincăni vesel.

Soarele dimineţii se umbri, deodată,  de statura  masivă  a colonelului.

-Ce–i,  jupâne, ce stai aşa pleoştit , cum se zice pe aici,  ce,  nu te simţi bine ?

Croitorul, printre nodurile care i se adunau,mereu, în gât începu să-i povestească ofiţerului cele întâmplate.             Nici nu începuse bine, bine,  să intre în miezul povestei că rusul îi ţâşni în faţă, îl luă de revere şi aproape că–l şi ridică de pe podea :

-Cui crezi că-i spui tu, mă lighioană, poveşti ? Crezi că mă poţi prosti ? E– hei, am păscut eu cai mai nărăvaşi decât tine, capitalistule ! Scoate marfa, din pământ, din iarbă seacă, că te–mpuşc cu mâna mea! Aoleu…dar mantalele mele…mantale de ofiţer sovietic…de colonel….Unde sunt mantalele,liftă ? Le-ai dat la duşman, să poată trece printre rândurile noastre, bestie ? Sabotezi Armata Roşie !? Scoate mantalele că te  ucid, evreu fascist!!

Polonezul leşină în braţele rusului.

După ce croitorul îşi veni în fire, ofiţerul îi spuse pe ton potolit şi clar :

-Uite,  tot eu îţi arăt că sunt mai om ca tine. Deşi nu te cred, poate că ai fost prădat cu adevărat. Ai un răgaz de 24 de ore, începând din acest minut. Vei fi supravegheat de oamenii mei. Găseşti marfa şi mi-o dai înapoi,  bine. N-o găseşti şi nici nu mi-o plăteşti, te omor. Ai înţeles ?

Şi îi spuse o cifră la auzul căreia croitorul mai că a fost pe cale să leşine a doua oară. Voinov s-a întors, reglementar, pe călcâie, a trântit uşa şi a plecat. Croitorul s-a apropiat de uşă. Pe trotuarul Liceului, cât se putea vedea de aici, păşea agale, încolo şi încoace, un rus cu pistolul automat atârnat la gât.

Pentru orice eventualitate, Jan s-a dus la Poliţie. Acolo i s-a înregistrat plângerea ,  dar i  s-a spus cinstit că este imposibil ca acel caz să poată fi rezolvat în termen de 24 de ore. Comisarul a dat ordin să vină un gardian cu câinele de urmărire şi să înceapă cercetările. La faţa locului, animalul s-a comportat ciudat. A mirosit rafturile, a plecat spre ieşire, iar s-a întors la raft, iar ajungea aproape de trotuar, iar se învârtea în cerc. Instructorul se mira.”Era un câine bun. Dacă lua urma stofelor, te ducea la hoţ, jupâne, nu ştiu ce–o fi cu el. Parcă marfa a zburat, nu altceva, zău aşa !”

Speriat de ceea ce i se  putea întâmpla, dacă nu va rezolva situaţia, abia târându- se, Jan a ajuns, în sfârşit, acasă. Hanna s-a speriat văzându-l. Cu glas abia auzit, cu o moliciune nefirească în trup, fără să gesticuleze deloc, dar deloc,  soţul i-a comunicat nenorocirea.

O lungă tăcere s–a aşternut între ei. Se priveau ochi în ochi şi tăceau.             Nu au ezitat, totuşi, prea mult timp. Au hotărât să recurgă la singura şi ultima rezolvare posibilă. Au desfăcut o scândură din duşumeaua dormitorului, au scos din tainiţă acel săculeţ care nu-i  părăsise niciodată, încă de la plecarea din Przemysl, pe toate drumurile pribegiei lor.             Pentru ultima dată, acoperindu-le cu câţiva stropi fierbinţi de lacrimă, Hanna şi-a mai văzut acele nepreţuite legături cu lumea de dinainte. Erau acolo bijuterii ce fuseseră purtate de bunica ei, de mama ei, altele date cadou de Jan,toate, toate, sclipeau rar, cu lucire de aur greu, cu irizări scânteietoare de piatră scumpă, sclipeau ca pentru aş lua un bun rămas sfâşietor.

Domnul Goldberg, ceasornicar şi giuvaiergiu, le–a făcut un preţ bun.             N-a profitat, cu cruzime, de necazul lor,  ” aşa un noroc să aibă, că a fost destul de cinstit…”

La împlinirea termenului fixat, colonelul a primit întreaga sumă  pretinsă. N-a dat nici o chitanţă. La plecare,  a rânjit cu cinism : „Să ţii bine foaia cu măsurile mele! Nu se ştie niciodată. Poate o să ai vreodată nevoie şi să nu munceşti de două ori!”

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Trecuseră douăzeci de ani de la întâmplările descrise.

Într-o bună zi, cam tot prin primăvară, pe  o vreme călduţă şi uşor însorită, Jan ieşise în târg să se mişte puţin, să se mai uite pe ici, pe acolo. Cumpărase un ziar şi acum îl răsfoia, cu un aer apatic, stând  pe o bancă, în Parc.

Era, de multă vreme,  pensionar.

Ieşise la pensie ca responsabil de secţie la „Cooperativa Meşteşugărească OLTUL – Secţia Confecţii Militare”.   Avea o pensie bunicică.  Îi ajungea, cât de cât.  Nici nu prea mai avea nevoi, nici prea multe pofte. De câţiva ani era văduv. Ajunsese un bătrânel sfrijit,  cu gesturi mici, parcă măsurate, aproape chel, cu pistrui deşi şi mari pe faţă cât şi pe mâinile tremurânde, cu vine albastre, groase, ce se desenau vizibil pe pielea roză. Era o persoană liniştită, nu prea anturată. Se şi miră, de aceea, când, pe bancă, lângă el,  se aşeză un bărbat în vârstă,  negricios,  cu mustaţă stufoasă,  îngălbenită de tutun,  care i se adresă :

-Bună ziua,  Coane Iancule.  Ce mai faceţi dumneavoastră ?

– Bună ziua,  bună ziua, mulţumesc, bine. Bine fac,  mulţumesc,  dar…parcă nu aş şti cu cine am onoarea ? !

-E– hei, Coane Iancu, Coane Iancu ……trece vremea peste fiecare. Cred că nu mă mai cunoaşteţi.  Mai ţineţi minte unde aţi avut Atelierul ?

-Cum de nu,  cum de nu…..dar, stai…stai o clipă , de ce m-ai întrebat?!   Stai niţel….parcă te cunosc….da, da, ….te cunosc. Dumneata eşti Dumitru ! Dumneata erai gardianul de noapte pe atunci. Făceai rond pe strada Liceului, în spatele Catedralei, de la Centru şi până la strada aceea…. cum îi spunea….Ştiu…te ştiu, păzeai şi zona în care era Atelierul.…da, da. Dar…de ce m-ai  întrebat ?!

-Coane Iancu, uite, nu ştiu cum să spui, dar duc o povară pe suflet ! Sunt om bătrân  de acum. Vreau să mă descarc.  Uite ce e !  În noaptea cu pricina, când ţi s-a  spart prăvălia,  eu  am văzut hoţii ! Am văzut hoţii, Coane Iancule !

M-am dat pe lângă teii aceia mari din faţa Liceului şi am văzut tot. Pe la orele trei,  dinspre  ziuă, a venit o maşină mare, militară şi a oprit în faţa Atelierului. Ştiam a cui era maşina că doar una ca aceea era pe atunci în oraş.   S-au dat jos vreo trei, patru inşi, au dat cu barosul în lacăt, dar ştii, ca meseriaşii, doar odată. Pe  urmă au intrat şi n-a durat mai mult de-un sfert de oră până ce-au încărcat maşina cu toate lucrurile din prăvălie. Am văzut hoţii, Coane Iancu, i-am văzut. N-am avut curajul să ies şi să fluier alarma. N-am avut curajul, ce să fac, Coane Iancu.             Am raportat la superior cazul, la ieşirea din tură şi acela mi-a zis că bine am făcut. Ce era să fac, Coane Iancu, era vreme de război…..Mă împuşcau pe loc tovarăşii,  veni-le-ar  numele !…  Ce ziceţi,  poate o fi mai bine acu’…. de când a dat răposatul Dej  Declaraţia aia din Aprilie ? !

–000–

U   M   B   R   E

1.-     Doamna      Cristescu

În  vacanţa mare zilele erau nesfârşite. În fiecare dintre ele se petreceau atâtea şi atâtea isprăvi încât timpul părea a se fi oprit în loc. O imensă recreaţie mare neîntreruptă de sunetul niciunui clopoţel care să fi chemat băieţii la o activitate care să pretindă concentrare,  răspundere,  muncă.

Numai şi numai joacă,  pe săturate. Drept este că şi această activitate presupune imaginaţie,  concentrare, efort,  respectare de reguli drastice,  chiar dacă acestea nu apar imuabile ci stabilite,  mai mereu,  în raport de situaţii. Pentru că –şi aici apare principala deosebire – sancţiunile consecutive încălcării regulilor nu se înregistrau în nici un catalog ci se aplicau, pe loc,  potrivit principiului : „peştele cel mare înghite pe cel mic!”,   iar,  după consumarea inevitabilelor lamentări din partea pedepsitului,  totul  reintra,  aproape instantaneu,  în acel ciclu infinit  condus de nescrisele şi de misterioasele legi ale oricărei copilării.

După ce copiii se săturau de joaca de–a   ascunselea,  prin decorul nemaipomenit pe care putea să–l ofere curtea TÂMPLĂRIEI  MECANICE  MARINAŞ,  unde stivele de cherestele,  fosa betonată a motorului de forţă,  butoaiele sau lăzile cu te miri ce conţinuturi nu aveau seamăn în a fi uşor transformate în cele mai teribile cazemate,  peşteri sau alte asemenea incinte inexpugnabile ; după ce copiii se săturau şi de meciurile de fotbal,  practicate îndârjit,  cu mingea confecţionată din cârpe şi ciorapi vechi,  doar pe trotuarul de la umbră,  mereu pe porţiunea de la casa Niţuleştilor şi până la poarta doamnei Dobrescu,  cam pe o lungime de cca.30 de metri ;  după ce copiii terminaseră şi cuvenitele incursiuni de pradă,  dând iama prin vişinii şi caişii încă disponibili pe la vecini ;  ei bine,  osteniţi fiind,  copiii se aşezau la bordură şi începeau consultările asupra cărei persoane să –i fi venit rândul în ziua respectivă,  pentru a fi luată în consideraţiune.

Pentru că,  mai mult ca sigur,  nu există ,  încă,  pe lume o fiinţă care să poată  să fie înzestrată  cu atâta cruzime,  cu atâta răutate,  cu atâta inconştientă plăcere sadică,  perseverenţă şi ipocrizie,  pe cât poate să o aibă o ceată de copii care sunt decişi să râdă sau să se amuze pe seama unei fiinţe omeneşti care,  din nefericire,  ori este infirmă,  ori senilă,  ori retardată,  ori uşor irascibilă,  ori având alte diverse tare,  mai mult sau mai puţin vizibile.

Atunci,  ceata se va aduna,  de prin toate cotloanele,  şi se va năpusti asupra victimei întocmai ca haita de dulăi ce  atacă un semen intrus în teritoriu şi pe care,  mai ales atunci când este şi neputincios,  nu se lasă până nu –l târnosesc cum se cade.

În acea zi,  ceata şi-a pus în minte să o păcălească,  iarăşi,  pe Doamna Cristescu.

– Uite-o,  mă ! Tocmai iese din curte.

– Hai,  ce mai staţi ! Du–te,  Romică,  du–te şi zi –i c–a venit vaporul !.

Dna Cristescu, persoană vârstnică,  respectabilă,  cu trei copii mari,  bine situaţi în lumea târgului,  intrase în atenţia cetei doar prin aceea că,  mai în fiecare după amiază,  îmbrăcată aproape elegant,  fardată mult prea pronunţat,  obişnuia să –şi ia poşeţica şi umbreluţa de soare şi pleca la  plimbare,  în grădina publică,  unde,  după comportament,  părea să aştepte,  mereu,  pe cineva,  care nu sosea.

Felul în care păşea,  vorbirea monosilabică,  uneori solilocventă,  privirea fixă,  inexpresivă,  anume gesticulaţii,  toate acestea ar fi trebuit să dea de înţeles că,  de fapt, lumea Doamnei Cristescu era mai mult o lume interioară. Că această lume era mai bună sau mai rea decât lumea reală,  nu se putea şti.

După cum  nu se ştie nici în ce condiţii,  poate prin tradiţie orală,  copiii aflaseră că Doamnei Cristescu i se poate produce o foarte vie emoţie dacă i se va vorbi despre un anume Căpitan. Nu se ştie dacă acel personaj  a fost sau nu real,  dacă a produs sau nu vreo adâncă şi ireversibilă decepţie venerabilei Doamne,  cert este că,  oraşul fiind şi port la Dunăre,  copiii au decis că nu poate fi vorba decât despre un căpitan de vas, motiv pentru care au şi imaginat existenţa  personajului. Farsa avea,  de fiecare dată,  succesul scontat.

– Doamnă !  …Doamnă ! …. Doamna Cristescu ,  începea Romică, băiat de familie,  fiu de învăţătoare,  credibil,  ce mai !,  …a venit vaporul în port.  Azi de dimineaţă a venit. M- am întâlnit cu Căpitanu’ şi mi-a spus că vrea să vă întâlnească. Vă aşteaptă în Parc. Acum vă aşteaptă !

– Ai vorbit cu Căpitanul !  A zis că mă aşteaptă !

– Da,  Doamna Cristescu,  păi,  se poate să vă mint eu …!!?

……………………………..

– Uite,  mă duc, …..mă duc …..

Se roşea, toată,  strângea poşeta la piept şi o pornea grăbită ( în închipuirea ei,  pentru că,  în realitate,  ea nu putea să meargă decât în acel ritm caracteristic,  care o şi particulariza) spre Parc. Se prelingea,  parcă,  pe lângă case,  pas mic,  după pas mic,  cu privirea stranie, fixă.

Ceata o urmărea de la distanţă.

Grădina Domnească nu era departe.  Doamna intra în parc şi dădea ocol bazinul din centru. Apoi dădea alt ocol chioşcului unde,  uneori,  cânta fanfara de la Regimentul 20 Dorobanţi.

Se întorcea la bazin…..mergea iar la chioşc……iar mergea la bazin.  În fine,  se aşeza, obosită, pe o bancă,  la umbră, de pe aleea care dădea înspre strada Portului.

Aştepta,  acolo,  tăcută.

După un timp,  apărea Nicu Marinaş,  care i se adresa :

– Păi,  ce faceţi Doamna Cristescu ?!   Nu mai vreţi să vă vedeţi cu Căpitanu’ ?

–  Ba da ….ba da …..!  şi sângele iar îi năpădea figura,  înfrângând roşul fardului,  deja pronunţat.

–  Păi,  de ce nu v- aţi dus în Parc,  că –i acolo.  Vă aşteaptă !

–  Care Parc ,  nu e acesta parcul ?!,  îngăima biata nefericită.

–  Nu,  Doamna Cristescu.   Asta e Grădina !  Parcul e acela de la Gară. Acela e Parcul ! Acolo e Căpitanu’ ‚…..îşi savura tortura trimisul cetei.

Doamna Cristescu se ridica,  se întorcea şi pornea în direcţia opusă celei parcurse la venire.

Pălăriuţa ei,  garnisită cu flori artificiale,  de modă antebelică,  bluza cu jabou de dantelă,  de asemenea ne mai uzitat în moda timpului,  umbreluţa de soare,  totul,  totul era particular şi avea un aer  vetust.

Copiii nu făceau însă asemenea aprecieri. Nici nu ar fi putut să o facă. Vârsta nu le dădea posibilitatea unor termene de comparaţie. Dar,  simplul fapt că persoana se îmbrăca,  se purta şi nu  semăna cu alte fiinţe cunoscute – ne mai punând la socoteală că putea să fie şi uşor manipulabilă -,  ei bine,  toate aceste realităţi dădeau copiilor posibilitatea  să-şi   manifeste tocmai acele atavice instincte de haită,  despre care cititorul a fost deja avizat.

Uneori ….când venea de la Gară,  deja ostenită,  vlăguită,  cu privirea ochilor cei negri către nicăieri ,  ceata se milostivea şi n-o mai băga în seamă. Uneori……..

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

2.-     M i a

Vara, de cele mai multe ori,  în special după amiaza,  MIA era de găsit în Grădina Mare unde „recitalurile „ ei  nu duceau,  niciodată,  lipsă de asistenţă.

Această vietate făcea parte  integrantă din inventarul oraşului,  din patrimoniul lui,  în măsura în care se acceptă ideea că nici o colectivitate nu este văduvită de asemenea specimene. De statură mijlocie,  scundacă după repere actuale, dolofană,  fără a fi puhavă,  cu nişte ochi spălăciţi pe fond verzuliu,  dar cu capacitate uimitoare de a privi,  câteodată,  galeş,  cu un păr încâlcit,  de culoarea celui aplicat păpuşilor din cârpă,  pentru a fi catalogate drept bălane,  de obicei desculţă – cu lăboaie mari şi unghii ţepene – mereu, parcă,  îmbrăcată în aceiaşi rochie unicoloră,  ce fusese la origine, mai mult ca sigur,  roşie,  ei bine,  această Mia era căutată de băieţii din ceată,  în special,  pentru a se iniţia.

Pentru că,  dacă aveau noroc să fie la momentul potrivit,  ei puteau să surprindă clipele în care Mia înţelegea să se opună caniculei şi o făcea,  cu toată naturaleţea, intrând în bazinul din parc  întocmai aşa cum o făcuse mămicuţa dumneaei.

Şi atunci,  băieţii pricepeau,  care va să zică, cam cum este construită o femeie pe sub rochie, ei ne mai fiind satisfăcuţi cu informaţiile furnizate, în acest sens,  de către unele dintre surioarele mai mici.

De altfel,  la cerere insistentă şi,  evident,  în raport de unele preferinţe,  Mia mai obişnuia, şi atunci când era îmbrăcată,  să-şi ridice poalele în cap, dar,  cu o aşa viteză,  asemănătoare unui obturator fotografic programat pentru instantanee, încât amatorii noştri nu aveau de văzut decât umbra petecuţului triunghiular ce marca misterul misterului,  situaţie ce-i lăsa tot nedumeriţi şi nesatisfăcuţi.

Bine înţeles că în cadrul discuţiilor savante care se desfăşurau tot în curtea ATELIERULUI, prin dosul vreunor stive de cherestea, nici unul din ceată nu ar fi recunoscut vreo incompetenţă în materie.

Mia era simbolul unei disponibilităţi totale pentru iubire.

Dar … cine ar fi luat în serios avansurile ei,  oftaturile,  ochii galeşi,  privirile aruncate cu coada ochiului  sau toate acele sunete,  ce se voiau alintări,  atunci când realiza tragismul situaţiei ei de bolnavă incurabilă,  de retardată,  de oligofrenă.

Nu aveai cum să nu te înfiori de câtă suferinţă poate fi lăsată de Creator pe această lume păcătoasă,  atunci când realizai că ochii ei erau goi,  că zâmbetul era tâmp, că de la colţul gurii nu lipsea o şuviţă de salivă şi că spusele ei erau,  de fapt, nişte automatisme, repetate papagaliceşte.

Dar copiii nu erau preocupaţi cu asemenea frământări sufleteşti. În ceată, cel mai mare avea vreo 14 ani,  cel mai mic cam 11 ani. Tocmai buni pentru ca,  împreună,  să fie imbatabili în opera de chinuire,  inconştientă, a celor ce nu sunt aidoma majorităţii oamenilor cunoscuţi de ei.  Şi atunci ….: „ Hai pe Mia ! „.

– Mia,  ce zici,  îţi place de Picu ?! „

Mia se topea numai la auzul acelui nume. Pe atunci,  Picu era un tânăr arătos,  neînsurat, plăcut, sociabil şi – cel mai important, în optica băieţilor- era centrul atacant al echipei locale de fotbal.  Ce mai,  era una dintre „notabilităţile” oraşului.

Aşa că,  aceştia o îndemnau  pe Mia ,  atunci când ea nu le-o lua înainte din proprie iniţiativă,  să meargă la Stadion,  la meciurile mai importante.

Greu să poţi descrie efectul creat de Mia atunci când ea începea să strige, în gura mare,  din tribună,  către vedetă,  care tocmai ratase marcarea vreunui gol :

-„ Picule ….Picule …., paca-paca,  ciocule ! „

„Ciocule” fiind maximul de alint pe care îl avea Mia în vocabular,  iar „paca-paca” fiind,  evident, invitaţia orală la consumarea acelei misterioase acţiuni ce încingea imaginaţia instigatorilor din ceata cu pricina.

Cum invitaţia era însoţită şi de un elocvent gest din mână,  hazul  întregii asistenţe era de nestăvilit,  imprecaţiile destinatarului erau şi ele pe măsură şi,  astfel,  erau date uitării şi momentele de nereuşită ale echipei gazdă.

Băieţii au crescut,  Mia  parcă s-a micşorat,  hazul ei nu mai era de luat în seamă,  totul era altfel decât cu câtva timp în urmă.

La un moment dat,  s-a răspândit prin târg zvonul cum că pe Mia ar fi necinstit-o un necunoscut.

Emoţia a fost reală pentru că Mia reprezenta fiinţa cu care ar fi fost imposibil de făcut pereche. Când băieţii, crescând, au început să aibă fireştile, fermecătoarele, inconfundabilele şi acele atât de duioase prime iubiri adolescentine,  nu ar fi putut să existe o mai mare ocară din parte fetei care îl refuza pe pretendent decât ca aceea să –i fi zis : „Du-te şi ia-o pe Mia ! Ce vrei de la mine !? ”

Şi atunci,  desigur,  Mia apărea ca fiinţa pe care nimeni,  niciodată nu ar fi luat-o în seamă. Ce păcătos de beţivan,  ce soldat obsedat în permisie,  ce bestie cu chip uman o fi fost autorul,  nu s-a aflat niciodată.  Din nefericire,  Mia a rămas gravidă şi a şi născut. Nu se ştie ce s-a întâmplat,  mai apoi,  cu copilul. Un om cu mare suflet şi cu mare înţelepciune, Doctorul Balan,  i-a legat trompele nefericitei.

Oare,  prin câte suflete o mai trece azi amintirea acelei fiinţe pierdute în vremurile de demult ale primei tinereţe !

„ Paca – paca,  ciocule ! „

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

3.-    P e t r i că      P r a p o r g e s cu

Dacă se admite că şi acea formă de învăţământ cu durata totală de zece ani ar putea,  cu adevărat,  să se numească LICEU,  ei bine, în aceste condiţii,  cam pe la jumătatea secolului trecut,  băieţii – deveniţi, deci, liceeni- s-au întâlnit pentru prima oară în faţa clădirii şcolii,  peste drum de Spital, cu un personaj pitoresc,  care capta, involuntar, atenţia.

De statură mijlocie, tras la figură, cu ochi arzători şi gesturi pe atât de largi, pe cât de repezite,  cam nebărbierit, cu destul de multe fire sure în amestec cu cele indecise la culoare,  îmbrăcat ciudat,  cu un sacou ponosit, cu nişte cizme ciudate, tip BILGER, şi cu o şapcă şi mai  ciudată, din piele, cu fundul rotund, totul în condiţiile în care întâmplarea se  petrecea pe la mijlocul unui mai călduţ,  ei bine,  acel ins tot agita un teanc grosuţ de hârtii pe care când le fâlfâia prin faţa asistenţei,  tot gesticulând de se părea că, în orice moment, acele hârtii vor avea soarta avioanelor confecţionate cu foile de la urmă ale caietelor, spre a fi lansate prin recreaţii,  când respectivele hârtii erau strânse la piept cu un fel de grijă ce s-ar putea acorda doar copiilor mult iubiţi,  când, în fine,  hârtiile erau dosite,  cu mişcări pripite, în unul dintre cotloanele servietei sale jerpelite, servietă ce,  în epocă, era cunoscută ca fiind…”de perceptor !”.

Omul nostru deja strânsese pe lângă sine vreo cinci- şase băieţi cărora le tot perora, continuu, cu gesturi din ce în ce mai repezi,  parcă  în ritmul vorbirii sale agitate,  cu sentimentul că nu ar fi suficient de clar în expunere şi cu o vizibilă dorinţă de a fi convingător pe fondul problemelor.

-„Domnilor,  dumneavoastră nu aveţi nici o şansă să vă realizaţi în viaţă dacă nu vă veţi cere DREPTUL LA  RUT !  Acest drept este unul sacru şi el chiar se va putea impune,  dacă nu este acordat natural. ”

„Domnii” ,  adolescenţi de 16 – 17 ani,  apelaţi astfel în condiţiile în care modul oficial de adresare al vremii era acela de „Tovarăşe”,  holbau ochii şi  nu prea pricepeau despre ce poate fi vorba. La modul sincer,  expresia le era străină, termenul nu era uzual în limbaj şi doar o anume intuiţie îi făcea să bănuiască că ar putea să fie vorba,  totuşi,  despre sexualitate,  caz în care,  desigur,  tipul ar merita să fie ascultat,  în continuare,  cu suficient interes.

„-Domnilor,  înţeleg că aici este o instituţie şcolară mixtă ! Îmi exprim totala dezaprobare pentru o asemenea organizare de învăţământ.  Domnilor,  fiţi atenţi!  Vă veţi pierde interesul pentru sexul frumos şi slab atâta timp cât,  la această vârstă,  veţi continua  să staţi permanent lângă femeie !  Vă veţi toci simţul mirosului-care este cel mai important – şi nici nu veţi mai fi interesaţi să ascultaţi o şoaptă de iubire din gura uneia care tocmai a demonstrat că nu poate să lege două cuvinte la lecţie,  deci e proastă, sau nu a vrut să vă sufle termenul salvator la tablă,  deci e rea,  sau a răspuns excelent la ascultare,  deşi în recreaţie îşi exprimase temerea,  deci este falsă, ascunsă, egoistă, mincinoasă, perfidă, periculoasă.  Da,  domnilor, aceasta este femeia,  pe care însă D.voastră nu trebuie s-o descoperiţi acum şi aici ci   numai la timpul potrivit,  când veţi fi maturi şi când,  prin femeie,  vă veţi convinge că omul nu este decât jumătatea unui întreg,  fiind cunoscut că nimic în lume nu s-a putut realiza făr-de femei,  după cum,  absolut în toate ocaziile,  atunci când apare o mare încurcătură,  va trebui să se aplice dictonul : „Cherchez la femme !”

„Domnii” erau de-a dreptul uluiţi.  Nimeni nu avusese parte,  până atunci,  de o asemenea demonstraţie de retorică.  Chiar subiectul expunerii era cu totul ieşit din tiparele vremii şi părea de o asemenea naturaleţe evidentă încât băieţilor parcă tocmai atunci li se lua un văl de pe ochi.

Nici unul dintre ei nu îl cunoştea pe vorbitor. Unul mai curajos a găsit momentul,  totuşi,  să-l întrebe ce caută prin curtea şcolii. Omul nostru nu a părut perturbat şi iar a scos teancul de hârtii din servietă.

-„ Iată,  Domnilor,  motivul interesului meu.  Am aici o operă care va revoluţiona felul în care se prezintă lucrurile în prezent. Pentru completarea distribuţiei, corp ansamblu,  am,  însă,  nevoie absolută de două zeci de nimfe blonde şi de două zeci de nimfe brune. Aici,  în acest Liceu, nu se poate să nu găsesc ceea ce îmi trebuie. Opera mea se va numi : LUCIFER – STALIN  ŞI  EPOCA  NOASTRĂ !

Asistenţa înmărmurise. Omul continua, imperturbabil, să-şi prezinte creaţia. Clopoţelul de intrare la ore a reuşit să înlăture încurcătura elevilor. S-au îndreptat către sălile de clasă,  bucuroşi de pretext. Erau acei ani în care asocierea dintre demon şi dictatorul nu de mult decedat, nu s-ar fi putut face fără riscul de a fi fost taxat drept contrarevoluţionar,  cel puţin,  iar acesta nu era,  nicidecum, de dorit.

Prin colţuri,  câte doi,  câte trei,  băieţii au continuat să comenteze neobişnuita întâmplare. Era  chiar ieşită cu totul din comun. Cine o fi persoana ? Ce–o fi cu el?  O fi un om cu un curaj deosebit sau o fi vreun biet iresponsabil ?

Până în cele din urmă,  s-a aflat. Personajul se numea Petrică Praporgescu şi,  din nefericire,  chiar era,  cu adevărat,  suferind. Un fost coleg de al său,  din timpul Liceului,  persoană de încredere,  vorbea despre Petrică cu un soi de tristeţe, pentru că şi-l amintea ca om normal, inteligent, cu pasiunea lecturii. Nu se ştia cum de a ajuns Petrică în situaţia în care a fost cunoscut de băieţi.

Praporgescu nu cerşea şi nu admitea să fie căinat. Vara,  muncea pe şantiere,  ca salahor,  strângea ceva bani,  dispărea o perioadă de prin oraş şi apoi revenea,  cu mirate-i ce alte idei măreţe.

La un timp,  poate doi sau trei ani,  de la nereuşita încercare de a-şi vedea Opera în reprezentaţie,  Praporgescu umbla acum cu nişte planuri,  nişte schiţe,  îndesate tot în vechea-i servietă dar pe care le prezenta numai persoanelor care i se păreau demne de interes şi care ar fi putut să fie şi eventualii săi asociaţi. De această data,  el proiectase un imens cuptor  în care avea să se poată frige,  dintr-o dată,  o mie de boi şi o mie de pâini, în ideea de a se  sătura nevoiaşii !

Altă generaţie de copii aflaseră despre Praporgescu şi,  deseori,  îi vedeai cum îl înconjoară şi-i tot cer să le arate invenţiile lui,  prefăcându-se că îl şi cred şi amuzându-se,  pe săturate.

Petrică nu era violent,  nu era periculos,  dar nici nu putea fi păcălit cu vreo cine ştie ce năzdrăvenie pentru că era,  de firea lui,  prudent şi nu se arunca în total necunoscut.

Avea fobia câinilor,  a injecţiilor şi a…..Miliţiei ! Din nefericire,  locuia chiar pe strada pe care se afla sediul acelei instituţii şi,  pentru a nu trece prin dreptul ei,  obişnuia să ocolească  un cartier întreg pentru a intra acasă din capătul opus al străzii.

Din când în când,  Petrică se visa în HYDE PARK  şi mai trăgea câte o filipică la adresa potentaţilor vremii sau a sistemului în sine. De aici i s-a şi tras !

De unde devenise ceva obişnuit ca,  prin preajma sărbătorilor oficiale,  el ca şi alţii asemenea,  cu siguranţă,  să fie luaţi pe sus şi internaţi în diferite spitale psihiatrice,  ca să nu facă cine ştie ce surpriză notabilităţilor,  la un moment dat,  după un glorios 23 August sau 30 Decembrie,  mă rog,  Petrică al nostru n-a mai venit din pribegie !

Probabil că vreo anumită injecţie,  dintre acele de care lui Petrică i-a fost toată viaţa teamă,  a şi fost suficientă pentru a pune capăt unei existenţe paşnice în comunicare cu spaţiul înconjurător dar atât de agitată în sine,  încât tumultul interior mai da peste răscoale,  de natură să provoace cel puţin amuzamentul unor fiinţe încă în formare dar,  cu atât mai mult,  crude şi nemiloase,  aşa cum sunt, din păcate,  uneori, copiii.

Ce păcat că regretele vin, mai totdeauna,  târziu!

Unde veţi fi voi,  subiecte pasive ale răutăţii copilăriei noastre  ?

Unde odihniţi suflete zbuciumate ……..Madam Cristescu……Mia…..Praporgescu……?!     Unde eşti tu,  Spirule  „Ziaristule”  care vindeai „Scânteia”,  „România”, ”Sportul”..iar când erai întrebat,  special zădărâtor, despre ziarul Sindicatelor, ricanai, triumfător,  : „Nu am,  mă,  nu am….”Munca” e doar pentru proşti !”  .  Unde eşti,  tu,  nene Iosif,  care, venit din refugiu din Basarabia,  fost mare patron de restaurant pe acolo,  ajunseseşi să  vinzi  la

Plajă suc cu sifon, la dozator, 50 de bani paharul, şi să râdă toţi copii de tine, căci erai cât o namilă, vorbeai stricat româneşte şi, culmea, mai purtai şi nişte chiloţi largi de ţi se vedeau toate alea….Nene Iosif,  nene Iosif,  vezi că ţi se vede puţulica …! „Bine că ai văzut-o mata. Transmite-i complimente,  că eu n-am mai văzut-o de mult !” ….Unde eşti tu,  Tudorică- CFR,  om-locomotivă, care mergeai prin rigole şi imitai trenul, cum intră în gară,  cum trage la deal,  cum merge la vale….Iar când Grămadă, agentul de circulaţie, te-a îndemnat să mergi pe trotuar,  să nu te calce vreo maşină, i-ai spus, în hazul tuturor trecătorilor,  : ”Bine, mă,  aşa de proşti sunteţi voi,  ăştia?  Păi,  ai văzut tu, vreodată,  tren călcat de maşină !!??…….

Aţi trecut prin viaţa noastră ca nişte umbre.

Aţi rămas, acolo,  undeva, în liniştea binemeritată, umbrele tinereţelor noastre !

**************

O   CLIPĂ   PREA   REPEDE

Noaptea de vară învăluise orăşelul cu o imaterială mantie de linişte.             Deşi nu adia nici o boare,  căldura nu era apăsătoare. Dinspre Grădina Domnească se insinuau parfumuri de violete şi de regina nopţii. Încă şi teiul  îşi mai trimitea ultimele mesaje olfactive. Pe lângă palida lumină a câte unui felinar roiau fluturi de noapte şi batalioanele de ţânţari. De undeva,  probabil dinspre Gropan sau dinspre  Gârlă se auzeau, uneori estompat, alteori pronunţat-sâcâitor,  concertele nupţiale ale populaţiei de batraciene. Oricum,  acel calm plat nu putea să îndemne la nimic altceva decât la o stare de lene profundă.

De altfel,  pe atunci,  târgul – fără dar şi poate -, se putea circumscrie întrutotul în categoria locurilor în care „nu se întâmplă nimic „,  cam aşa cum asemenea locuri fuseseră deja, în mod măiestru,  descrise de acel gigantic povestitor naţional.

E drept,  nu de mult,  începuse construirea unui important obiectiv industrial ; două sau chiar trei dintre fabricile acestuia chiar erau productive,  dar masiva depopulare a mediului rural era abia în stadiul ei incipient.             Oraşul încă nu fusese invadat de acea ciudată aglomerare de oameni care – în mod categoric,  vizibil – nu erau nici ţărani sadea dar nici muncitori autentici.             Acele personaje ale acelor vremuri,  majoritatea provenind din prima generaţie cu abecedar,  nu erau suficient de bine adaptate pentru viaţa citadină,  la acea viaţă ce se desfăşoară în comun,  în spaţii restrânse,  cu anume rigori,  cu anume modalităţi de comunicare,  cu posibilităţi specifice de trai cotidian. Acea stare de fapt se constituia într-un adevărat impact social pentru noii sosiţi şi,  tocmai de aceea, îi puteai vedea – pe unii dintre ei – cum se tolăneau, cu mare, cu mic, pe câte un petecuţ de iarbă ofilită  răsărită spontan prin faţa blocurilor de locuinţe de confort III,  manifestând  un soi de bucurie nostalgică atunci când încropeau câte-un focuşor,  cu coceni aduşi „ de acasă”. In acele momente ei pălăvrăgeau în gura mare  astfel cum fuseseră obişnuiţi în libertate şi larga cuprindere a oborului părintesc şi nu păreau a înţelege că asemenea manifestări ar fi de natură să tulbure liniştea altcuiva Încă nu realizau că,  de fapt, într-un singur bloc se puteau afla,  poate, chiar mai multe familii decât s-ar fi aflat în tot cătunul sau partea de sat din care tocmai fuseseră dislocaţi voluntar. In general, atunci,  la începuturi,  acei oameni încă nu-şi pierduseră obiceiul de a se culca şi scula de cu vreme aşa încât,  în  acea seară de vară, pe străzi abia de mai circulau,  ici-acolo, câţiva trecători,  deşi ceasul nu trecuse mult peste ora zece.

Tocmai de aceea,  Vic l-a şi văzut de departe.  Tipul stătea,  de unul singur,  rezemat cu spatele de bara care proteja vitrina cinematografului de pe Centru. Purta o cămaşă din in, de o relativă culoare alb-albăstruie, îmbrăcată peste o pereche de pantaloni dintr-un doc de culoarea nisipului.             Avea părul în dezordine,  era nebărbierit, avea ochii arzând de un foc interior, numai de el cunoscut, iar la colţul gurii arbora un fel de rictus amar-ironic,  un fel de : „…ce ştiţi voi ?…E-hei !..”

Vic îl cunoştea pe Tavi din vremea în care, timp de aproape doi ani, fuseseră colegi de liceu, în clase paralele, perioadă în care se tot întâlneau pe la şedinţele Cercului Literar al şcolii.

Tavi  se manifesta, pe atunci,  ca un copil aparte. Era de o mare sensibilitate şi  manifesta în mod vizibil o dorinţă aprigă de cunoaştere şi de cuprindere parcă a lumii întregi.  În mod sigur, el şi-a dat seama,  de timpuriu,  despre imposibilitatea unei asemenea cuprinderi şi atunci, în taină, a purces la confecţionarea unei lumi personale, lume în care să se poată exprima pe sine fără riscul de a fi ironizat, blamat sau chiar pedepsit.

Tavi purta povara de a fi fost copil al unei familii la care starea de tensiune era la ea acasă. Din motive numai de el ştiute,  părintele său încercase să-şi curme zilele. A fost readus la viaţă dar ştirea a alimentat multă vreme „gura târgului”.Ar fi fost fără de putinţă ca acea nefericită situaţie să nu-l fi marcat pe copil. Maică-sa, descendentă a unei familii cu oarecari pretenţii în orăşel, se complăcea în a mima că nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa ei, de fapt în viaţa tuturor,  atunci,  după acel sfârşit de Război, nu prea îndepărtat. In realitate, lucrurile stăteau oarecum altfel şi se pare că ea suporta cu greu părerea surorilor sale ce discutau despre căsătoria ei ca despre un fel de mezalianţă.

In consecinţă,  de la o vârstă fragedă, Tavi s-a refugiat în lumea mirifică a literaturii. A găsit în acea lume modele de comportament şi răspunsuri la întrebările de tot felul, care-l măcinau pe dinăuntru. Nu i-a păsat niciodată că acele personaje ar fi făcut parte dintr-o lume fictivă. In complicitate cu propria-i conştiinţă,  Tavi le-a cultivat, le-a cunoscut îndeaproape şi, în mod voluntar,  a ales să se confunde – în cele mai variate situaţii oferite de viaţa reală – chiar cu personajele îndrăgite din lumea sa interioară. S-a apărat,  astfel,  de multe din încercările care pot să cadă peste un om chiar atunci când acesta este abia un omuleţ.  Apărarea era, din păcate, tot atât de imaginară. Pentru că,  în realitate, Tavi era un dezarmat,  o victimă sigură,  nu doar potenţială, în faţa acelei existenţe cotidiene care se anunţa a fi o competiţie aspră,  crudă, insensibilă, dură şi inevitabilă.

Dar, în acea seară calmă, caldă şi atât de plăcut învăluitoare,  Vic nu era tentat să practice asemenea analize psiho-comportamentale. El şi-l amintea pe Tavi doar ca pe un băiat retras dar care, uneori, îşi uimea colegii cu câte vreo expresie cu totul particulară, cu câte vreo apreciere sau vreo descriere cu totul personală a vreunei situaţii care nu ar fi sensibilizat pe mulţi alţi colegi. In fine,  îşi amintea că despre Tavi se vorbea ca despre tipul ce era capabil să „zguduie” şirul de bănci din rândul sălii de cinematograf în care ar fi rulat,  spre pildă,  „Anna Zacheo” , fiind dintre aceia ce nu puteau să-şi înfrâneze fireştile pofte adolescentine la vederea  rotunjimilor unei Lollobrigida sau unei Pampaninni.  Ce mai, şi-l amintea ca fiind un băiat nici mai bun,  nici mai rău decât alţii dintre colegi pentru că,  la dreptul vorbind, în acea perioadă,  ca Tavi,  mai erau destui sub aspectul cu pricina.

-„Ce faci,  Vic ? De unde vii ?,  întrebă Tavi pe un ton care presupunea că nici nu se aştepta la un răspuns sau că ar fi pretins ca acel răspuns să fie şi adevărat.

-Uite….am fost de serviciu. Am înregistrat încasările din seara aceasta şi acu’ merg spre casă…., a răspuns Vic, oarecum în gardă.

Era cea de-a doua lor întâlnire din acea vară.

Prima,  dacă nu spectaculoasă,  a fost,  în orice caz,  de-a dreptul şocantă pentru Vic.            Pur şi simplu,  într-o seară asemănătoare, el fusese abordat de către un tânăr necunoscut şi interpelat de acela  stupefiant :… ” Eşti sigur că tu eşti tatăl copilului tău ? Nu cumva el a fost conceput cu…(şi a dat numele unui profesor despre care se bârfea că nu ar fi refuzat raporturi intime cu elevele sale)…?!”

Abia în acel moment, când a dat numele profesorului, Vic l-a recunoscut pe Tavi  întrucât trecuseră mai bine de zece ani de când nu-l mai văzuse de loc. Tavi era schimbat considerabil. Pe Vic nu l-a deranjat aspectul exterior al acestuia, faptul că Tavi părea să nu acorde nici cel mai mic interes asupra ţinutei sale.  Pe Vic l-a uimit cinismul ce răzbătea din mai toate considerentele emise de vorbitor. De la un alt coleg, fiul unui profesor apreciat pentru harul cu care  profesa o materie care, prin ea însăşi era de natură să facă gândul să zboare pe tărâmuri necunoscute, Vic aflase cu totul întâmplător împrejurarea că, în timpul studenţiei lor ieşene, cei doi se regăsiseră pe tărâmul preocupărilor literare.             Nu cunoştea, însă,  cu ce se ocupase Tavi, efectiv,  în acei ani scurşi şi nici ce făcea el în prezentul trăit de ei în momentul respectiv aşa încât Vic rămăsese pur şi simplu interzis  faţă de maniera în care fusese abordat.

După clipa de stupoare – savurată din plin de Tavi,  care scontase pe ineditul modului de reluare a unor raporturi colegiale – Vic a redus şocul încasat şi a parat invitându-l pe Tavi să continue discuţia  acasă la el, măcar pentru a-i arăta lui Tavi că respectivul copil nu seamănă deloc…”dar deloc!” … cu presupusul tată indicat atât de brutal-penibil de „agresor”.

A fost o noapte lungă,  din scurta noapte de vară,  la încheierea căreia Vic  a rămas pur şi simplu înmărmurit, profund impresionat, de tot ceea ce putuse debita Tavi nu numai despre sine, cât, mai ales, despre unele persoane şi personaje ale vremii, despre care susţinea că le fusese prin preajmă.

–     Mă întrebi ce-am făcut,  pe unde am fost,  cu ce îmi ocup timpul…..,  rostise atunci Tavi. Ei bine,  află că în vreme ce tu se pare că îţi găsiseşi rostul,  înhămându-te la carul familiei, eu încă nu ieşisem din hăţiş.  Ce zic ? ! Nici chiar acum nu simt un cer liber şi zări fără de margini. Sunt…..(suntem,  dar tu nu simţi!)  …sunt,  zic,  înconjurat de un hăţiş des din care lianele, ca nişte braţe lungi, puternice, nevăzute,  parcă te cuprind, te trag îndărăt, nu te lasă înainte…

–     Habar n-ai ce va să zică înfruntarea….lupta pentru a te face cunoscut……..pentru a fi publicat…….; mai ţii minte : în Liceu am scris o poezie închinată lui Vlahuţă ; avea ca temă poziţia adoptată de el când i-a fost refuzată primirea în Academia Română….Mai ştii : am scris atunci …”De-afară se vede mai bine,  oricum….”. Ei bine,  sunt acum convins că m-am înşelat ! Numai de dinăuntru poţi să cunoşti mai bine orice. Şi….pentru că sunt foarte pătrunzător….ăia se tem de mine. Îmi trimit pilde.  Ştii ce sunt alea pilde ? Uite, …stau la masă în vreo cârciumă şi beau de unul singur vinul comandat. Vine unul,  se aşază alături şi,  tam-nisam, se apucă şi vorbeşte despre Panseluţa.  Ei bine….toată lumea o cunoaşte pe această fiinţă cu cap de păpuşică,  cu ochii mari şi depărtaţi şi cu vocea aceea gravă,  joasă, de ţi se ridică părul când o auzi cântând.  Bine,  dar de unde să ştie acela că ea este iubita mea ?!

Vic făcuse atunci, probabil, vreo grimasă involuntară pentru că  Tavi  s-a şi repezit să vină cu precizări :

-Sigur ! Nu crezi ! Te miri şi poate îţi şi spui că eu o-i fi nebun.             Nu sunt, dom’le, nu sunt ! Cântăreaţa aia mi-a fost ibovnică.             Până când am prins-o cu ministrul. Dar, pentru că am relaţii la Institutul de Medicină Legală, încă din facultate, i-am pus pe ăia să-i facă analize şi astfel am descoperit că aia avea creier de câine. Ş-am lăsat-o.  Dar ăia încă mă urmăresc. Şi asta încă de când i-am zis-o ăluia la Uniunea Scriitorilor.  Ştii cine-i preşedinte. Ăla  cu botniţa ! Uite…la o şedinţă..viu,  mă instalez în chiar primul rând, în faţa lui-care era la prezidiu- şi aştept să ia cuvântul. Pe când vorbea şi se uita în sală eu îi spun ceva pe muteşte. Ştii cum se vorbeşte pe muteşte ? Uite,  rosteşti cuvintele clar dar numai din buze. Nu emiţi nici un sunet. Nimic. Pricepi ?Şi acela, de-odată, se opreşte din discurs, se uită ţintă la mine, începe să bată cu pumnul în pupitru şi începe să urle : „ Ba mai pot ! „…..Hă, hă, hă,  …..te-ai prins….eu îi spusesem pe muteşte că nu mai poate să… ….hă, hă, hă,  …!  Şi,  de atunci, ăia nu şi nu. Că nu sunt ancorat în realitatea socialistă, că nu descriu marile realizări că am rămas siropos la imagini mic burgheze cu zâne, zmei şi cerbi înstelaţi….

Păi,  ce ?  Ca tine ?, râsese iarăşi Tavi, lăsând să i se vadă nişte dinţi înnegriţi de tutun ieftin dar afişând pe chip un dispreţ suveran.  Mi-ai arătat…te-ai grăbit să-mi arăţi…nişte poezele…de, ..bune pentru „Luminiţa” sau  „ Cravata Roşie „,  dar  şi acolo numai dacă-ţi pun eu vreo vorbă. ! Bine,  bine,  zici că n-ai pretenţii,  că o faci doar pentru propria-ţi plăcere, dar  ţi-ai pus vreodată întrebarea cam prin ce fel de chinuri poate trece un poet adevărat ? Care să şi poată fi apreciat ca atare ? ! ……..

Şi discuţia a continuat, atunci, cam în acest fel, cu mici variaţiuni, absolut nesemnificative. Vic considera că Tavi fabulează,  s-a gândit că,  poate, Tavi era un suferind,  dar a luat instinctiv în considerare şi posibilitatea ca el să fi speculat intenţionat doar spre a observa reacţiile şi chiar a se distra, în felul lui. Oricum, acea primă întâlnire, după o despărţire de aproape zece ani, l-a răscolit adânc.

Aşa că,  acum se afla în gardă, era evaziv şi aştepta ca Tavi să se manifeste.

-Vic,  mi-e o sete cumplită ! N-am nici un ban de băutură,  mi-e peste mână să cer oricui ! Vrei să-mi dai două zeci şi cinci de lei sau vrei să mergem împreună la vreo crâşmă ?

Vic se relaxă.  Tavi părea stăpânit şi cu totul liniştit.  Era ocazia să se convingă dacă nu cumva, la întâlnirea lor anterioară, Tavi îşi râsese de el. Ştia că ai săi nu erau în oraş, putea merge cu Tavi fără să-şi facă nici o problemă I-a răspuns voios :

-Mergem, Tavi,  mergem. De ce nu ? Uite,  chiar am dublul sumei cerute. Sper să ne simţim bine împreună….

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Până după miezul nopţii, cel mult până aproape de orele unu, în Parc funcţiona un local, o grădină de vară, destul de cochetă, cu vreo cincisprezece-douăzeci de mese aşezate în formă de „U”,  sub umbrare de vegetaţie naturală, răcoroase şi plăcut mirositoare.

Grădina nu era niciodată arhiplină, se servea bine şi încă mai existau ospătari care fuseseră chelneri şi asta însemna ceva pentru acele timpuri. Gloria localului o făceau patricienii  Patriţei, grataragioaica, dar şi „Cavaleria uşoară” a maestrului Botea, cel care atingea recordul absolut de a cânta toată seara fără a întoarce filele ştimei rămânând, totuşi, cu reputaţia de a fi..notist !

Colegii au comandat câţiva mititei şi-o baterie la gheaţă,  ….”da să fie roşu-vârtos !”, precizase  Tavi iar conversaţia s-a reluat parcă exact din locul unde fusese lăsată în urmă cu vreo lună.

-Mă,  tu ştii să înoţi ?, întrebă Tavi, după ce goli, cu mare sete,  primul pahar.

-De bună seamă, răspunse Vic. În mai multe feluri : voiniceşte,  câineşte, pe spate…pe la fund…prin nămeţi…prin noroi…prin gânduri….

-Haide, haide,  lasă metaforele. Eu te-am întrebat serios şi mă refeream doar la înotul propriu zis. Cel din apă. Uite, eu sunt fascinat de jocul valurilor şi as fi în stare să stau clipe în şir pentru a le urmări. M-am născut aici, între Olt şi Dunăre. De nenumărate ori am stat pe malurile lor. Am privit, des şi îndelung, zbaterea acelei fiinţe care este râul..fluviul…Ştii că nimeni, niciodată nu poate face baie în apa aceluiaşi râu ?!

-„Panta rei „, zâmbi Vic

-Nu te-am chestionat ca la şcoală. Ştiam că ştii. Dar este fascinant să constaţi permanent că grecul acela avea dreptate.

Bău,  iarăşi, cu înghiţituri dese.

-Mă mir şi eu, reluă Tavi,  …să nu ştii să înoţi apare curios pentru un dunărean. Dar, îţi spun sincer,  deşi mă fascinează, tocmai acea continuă zbatere a apei este ceea ce mă înfioară. Eu sunt mereu preocupat să aflu ce se ascunde sub valuri dar…asta-i…ce mai, mi-e frică să intru în abis. Nu de apă, propriu zis, mi-e frică,  măi acesta, mi-e frică să nu aflu dintr-odată ceea ce bănuiesc că există într-o altă lume, pricepi?

-Măi Tavi, încercă Vic să-l abată spre realităţi,  măi Tavi, las-o baltă de filozofie…ia te uită cât-a-mai luna de mare …

-Cât o mămăligă ! …hă, hă, hă,  …al dracu’ Beniuc,  nu se încurca el cu frunţile poeţilor….hă,  hă, hă,  ….Ştia el ce vremuri….

-Da,  măi, dar parcă mie îmi pare rău. Nu ştiu, nu sunt calificat în domeniul acesta. Nu sunt poet, dar mi-au plăcut, întotdeauna, poeţii…mai ales clasicii…chiar dacă îi punem la numărat doar pe acei studiaţi la şcoală. Nu mă prea împac cu versurile acestea noi, cu imaginile lor…nu ştiu, parcă sunt prea directe, prea brutale, prea declarativ-declamative…ce zici ?

-Ce să zic,  măi, ce să zic ? Zic că eşti un pseudo-intelectual ; că n-ai informaţie suficientă ; că nu te-ai frecat de nimeni mai răsărit ; că stai într-un fund de lume şi că, de acolo, în chip firesc, nu poţi să auzi  şi să miroşi decât ceea ce – în mod natural – trece prin faţa ta…prin viaţa ta, de fapt …asta-i !  Eu am rătăcit pe şesuri  dimineaţa şi-n toiul zilei am visat fântână, măi !

Arşiţa care mă pârjolea era mai tare decât a Soarelui. Am vrut să-mi potolesc setea la mai multe maluri izbite de valuri. Am vrut să pot trece peste ape fără spaima că voi găsi pe fundul lor adevărul ! Văd că nu mă urmăreşti! ! Te plictisesc,  te sperii,  nu-i aşa ?!

–     Nu, măi,  pur şi simplu văd că ai luat-o razna şi ….chiar că nici nu te mai înţeleg ! De fapt, ce urmăreşti ? Ce vrei tu de la viaţă

-Sigur că nu mă înţelegi ! Eram sigur ! Eşti tot dintre ăia care se limitează, pentru liniştea lor, să catalogheze pe un altul drept nebun doar pentru că acela este cu puţin, doar un pic, mai diferit decât ei. De ce să faci eforturi de gândire,  rânji Tavi, cu o neaşteptată răutate pe figură, poţi, Doamne fereşte, să dai în meningită…..dacă te gândeşti prea mult…hă,  hă, hă, ! Vai de capul tău ! Tu n-ai habar…..

Şi începu să recite :

„Poetul e asemenea cu prinţul vastei zări”

„El râde de săgeată şi prin furtuni aleargă”

„Dar pe pământ, printre batjocuri şi ocări”

„Aripile imense l-mpiedică  să meargă. ”

Auzi, măi,  auzi ….ARIPILE IMENSE ÎL ÎMPIEDICĂ SĂ MEARGĂ,  măi …asta-i Ăsta-i  POETUL, măi,  ăsta-i…..”Albatrosul” lui Baudelaire…dar şi Philippide a ştiut să-l facă să sune dumnezeieşte pe limba noastră, măi acesta, ….Albatrosul, măi, …albatrosul….

-Pasărea furtunii….interveni Vic, moale, profund şi sincer impresionat de trăirea colegului său.

Acesta parcă se transformase, pe neaşteptate. Parcă iradia o necunoscută formă de energie, se transformase total. Nu ! Nu mai era acelaşi Tavi, tipul ironic, zeflemisitor, sumbru uneori, macabru alteori, cinic şi pesimist. Era un alt Tavi. Era un Tavi care privea în jur cu ochi de foc, cu un zâmbet care îi lumina  chipul, care vorbea cu o voce blândă, profundă, învăluitoare…Era un Tavi împăcat cu el însuşi care părea să aibă impresia că şi cei din jur îl vor înţelege şi-l vor accepta atâta timp cât el şi mărturisit vocaţia şi durerea concomitentă. Nu ! El nu va putea să fie pus să cântărească faptele semenilor săi pe o balanţă omenească, uneori apăsată de compromisuri. Nu ! El se va regăsi pe sine în lumea minunată a poeziei, va pluti printre imaginile unei purităţi descoperite chiar de către el, chiar şi printre gunoaie. Va risca tot şi toate doar pentru a trăi magia cuvântului scris. Va râde de necazuri şi va înfrunta orice furtuni. Chiar furtunile stârnite în sinea sa. Va fi asemenea cu…prinţul vastei zări!  Cu riscul de a nu fi priceput. Cu riscul de a fi umilit. Cu riscul de a fi marginalizat…înlăturat….

Pasărea furtunii, repetă Vic. Ştii, măi Tavi,  că lipovencile o blestemă? Că pescarii se uită la ea cu un soi de ură amestecată cu frică şi respect ? Au credinţa că de câte ori se întâlnesc, în larg, cu albatrosul nu se poate să nu se işte, chiar din senin, o furtună cumplită. Multe vieţi a luat marea pe furtună şi doar ei, albatroşii, au continuat să se avânte în braţele ei,  să o  înfrunte.

-Furtuna cea mai mare e în mine,  amice ! Este atât de puternică încât va face şi pe albatroşi să se oprească din zbor. Teamă mi-e, însă, că în încleştarea apelor catargul va pieri, ca într-o genune….. Hai,  măi,  acasă …..hai,  c-a dat-o Botea pe marş ….

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Trecuseră patru ani de la întâlnirea celor doi foşti colegi, în faţa litrului de vin „roşu-vârtos”.

Vic nu avea nici un fel de veste despre Tavi. Nu aflase dacă acesta ocupase, în fine, vreun post pe măsura studiilor sale superioare sau dacă, potrivit înclinaţiilor, se angajase pe la vreo editură, pe la vreo publicaţie centrală sau locală, mai de Doamne-ajută. Nu-l descoperise a fi fost „tipărit” în nici una dintre revistele sau almanahurile literare ce-i trecuseră prin mână.                         Din întâmplare, Vic s-a mai întâlnit cu acel fost coleg din viaţa de studenţie a lui Tavi  şi a găsit cu cale să-i  relateze aceluia impresiile legate de cele două întâlniri avute în vara de pomină. Colegul, ajuns poet, dotat fiind cu o sensibilitate nativă şi cu un suflet mare, pe măsura dimensiunilor sale fizice, ceea ce nu a putut să-l împiedice să-şi aducă şi el modesta contribuţie la doza necesară de „laude” şi, ca atare,  publicat, i l-a descris pe Tavi ca un personaj ciudat al lumii studenţeşti. Ca, de pildă, cazul cu găzdoaica :                          Stăteau în aceiaşi cameră trei inşi ; el,  Tavi şi încă un alt coleg, oltean, cu vreo doi ani mai mare, tip care a ajuns în adevăr un scriitor cu mare reputaţie.Gazda, femeie văduvă, omenoasă, curată şi bună gospodină obişnuia, uneori,  chiar să le mai spele şi să mai calce băieţilor din lucrurile acestora. De mâncat,  ei mâncau pe la cantine. Ei bine, povestea colegul,  într-una din zile, venind de la un seminar,  o găseşte Tavi pe găzdoaică schimbându-le lenjeria de pat cu alta, proaspăt călcată. Cum stătea gazda aplecată peste pat, la un moment dat,  numai ce se pomeneşte cu Tavi peste ea, îmbrăţişând-o din spate şi zicându-i cu o voce  răguşită şi strangulată : „ Lasă-mă,  lasă-mă şi pe mine !”.

Gazda, femeie încă în putere, deşi surprinsă, s-a învârtoşit, a reuşit să scape din braţele lui Tavi şi i-a aplicat o palmă, spunându-i „ Da bine, copchile,  ce te-a găsit ?Nu vezi că pot să-ţi fiu chiar mamă, bătute-ar  Prea Înaltul !”.” Doamne –fereşte ….să nu te mai văd în casa  mea, chiar din clipa asta. ! Mergi unde te-o lumina Dumnezeu, măiculiţă, că eu nu vreau să am de-a face cu de – ăştia,  aşa ca tine !” Şi chiar aşa s-a petrecut, colegii de cameră aflând tărăşenia chiar de la gazdă. Vinovatul a stat pripăşit pe unde a apucat, până să afle loc la un Cămin. ” Încolo,  băiat bun, cum îl ştii din Liceu” ,  a încheiat poetul, care,  de asemenea,  nu mai ştia ce drum luase Tavi.

Intr-o bună zi de duminică,  a doua duminică a acelui  Cuptor, pe o căldură  umedă şi lipicioasă, trecând prin parcul oraşului, înainte de prânz, Vic s-a pomenit faţă în faţă cu Tavi. Nu ştia că acesta este în oraş, motiv pentru care l-a şi întrebat de când este revenit. N-a primit nici un răspuns. Tavi arăta rău de tot. Era supt la figură,  ridat, încercănat. Părea agitat. Parcă nu ştia ce să spună, încotro să se îndrepte. Parcă era stânjenit.                         Parcă nici nu îi făcuse plăcere să se întâlnească cu un cunoscut.

Totuşi,  Vic l-a invitat să meargă împreună la Grădină,  să ia ceva „asupra mesei”, să mai stea de vorbă.

Tavi i-a spus :

-Nu merg, Vic. Nu merg.  Am altceva mult mai important de făcut. Poate ne vom vedea altundeva,  altădată.  Nu mai am timp …..

In vreme ce se îndepărta, Tavi i-a aruncat peste umăr : „Pasărea furtunii,  măi acesta…..pasărea furtunii…mai ţii minte ?! „

Au fost şi ultimele cuvinte pe care Vic le-a auzit de la Tavi.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

A doua zi,  spre seară,  rudele lui Tavi, alarmate de lipsa acestuia de acasă şi cunoscându-i obiceiurile, s-au deplasat şi i-au găsit parte din lucrurile  personale, pe malul „Oltului doinar”.

Tavi nu s-a putut împotrivi sorţii sale !

A încercat să taie vad apelor ce l-au fascinat o viaţă dar ele l-au cuprins, durându-i corpul, iar el a alunecat într-o genune.

Albatrosul a rămas pe punte !

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

„ Floare  de  crâng

Astfel  vieţile

Şi  tinereţile

Trec  şi  se  sting

……………………….

Nu  e  păcat

Ca  să  se  lepede

Clipa  cea  repede

Ce  ni  s-a  dat  ?

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Doamne,  Doamne,  geniul  eminiscian !   „Clipa  cea  repede !”

Clipa lui Tavi a fost  O CLIPĂ PREA REPEDE  !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

În loc de epilog :

Poetul oltean, fostul coleg de cameră de la facultate a aflat despre tragicul  sfârşit al lui Tavi. Aflându-se în l973 la Berlin, a început să scrie o carte  A continuat-o la Bucureşti şi la Sinaia, prin l975 şi a sfârşit-o la Piatra Neamţ, în l976. Unul dintre eroii acelui roman se numeşte Miţache Stanciu  şi el întruchipează amintirea autorului despre Tavi, despre Tavi cel aflat la vârsta studenţiei. Autorul cărţii a trecut şi el în lumea umbrelor dar nu înainte de a ocupa o înaltă demnitate ministerială.

Celuilalt coleg de cameră i s-au publicat mai multe volume de versuri şi a devenit şi membru titular al Uniunii Scriitorilor, dar trăieşte într-un fel de qvasianonimat, nu se ştie din ce anume motive.

În fine, abia în anul 1996,  o editură modestă,  din judeţul scăldat de apele atât de iubite de Tavi,  i-a tipărit un volum postum de versuri.

Versurile lui Tavi dezvăluie nu numai furtuna interioară a autorului dar – mai ales – marea disponibilitate pe care a avut-o acesta pentru  iubirea de oameni.

Iubirea faţă de acei oameni care nu l-au priceput.

Care nu i-au acordat o CLIPĂ de iubire.

–000–

L U M Â N A R E A

În salon era linişte. Singurul bec aprins se străduia,  cu greu,  să împrăştie umbrele adunate prin colţurile încăperii. Mirosea greu,  acel miros de neconfundat al spitalelor sărace,  de provincie. Miros de mâncare sleită,  cu varză sau cartofi la bază,  amestecat cu mirosul iute al iodului,  al colofoniului,  al dejecţiilor de prin anume recipiente ; miros de transpiraţie,  de trupuri insuficient spălate,  dar,  mai puternic decât  toate,  răzbătea acel miros special  de teamă.

Înserarea se lăsase de multişor.  Prin fereastra,  fără perdele, începuseră să sclipească, deja,  luminile de la Nicopole. Malul bulgăresc se confunda cu cerul vânăt. Aici, la noi, dinspre viile Turnului,  arar, câte o trâmbă de praf dădea semn că se întoarce acasă vreun om,  cu căruţa plină de lucernă cosită sau,  poate,  câte doi-trei pescari,  îndeobşte braconieri,  care aduceau de – o ciorbă sau de –o saramură, în paporniţele atârnate de ghidoanele bicicletelor.

Dintre cei cinci pacienţi internaţi,  trei nu se aflau în salon. Ieşiseră,  chipurile,  să fumeze, pe ascuns, câte o ţigară pe culoar,  lângă fereastra întredeschisă. De fapt,  ieşiseră,  cu toţii,  ca la un semn,  de frică,  de jenă,  nu se poate spune. Al patrulea,  în patul cel mai îndepărtat,  se întorsese cu faţa la perete. Cu greu,  dădea impresia că doarme. Nu era aşa.  Transpira şi nu–şi putea stăpâni câte un oftat,  abia simţit.

În patul de lângă uşă,  culcat pe spate,  cu ochii închişi,  un bărbat de la ţară,  supt la faţă,  cu riduri adânci,  cu ţepi rari, suri,  cu mâinile ca vinele plutelor de pe marginea Dunării,  după ce se retrage apa cea mare şi ele rămân aşa, jumătate în pământ, în străfundurile acestuia,  jumătate afară, ridicându- se spre soare,  aspre,  negre,  noduroase,  tari.

Pe marginea patului,  lângă el, femeia sa,  de bună seamă, îl ştergea pe frunte cu un colţ de batistă şi–l privea adânc,  cu ochi pierduţi, cu gândurile departe,  departe. Purta o rochie neagră, din stofă groasă, nepotrivită cu anotimpul iar de sub barişul, tot negru,  mai scăpa câte o şuviţă din părul ce fusese odinioară, mai mult ca sigur,  tot ca pana corbului. Rămânea un timp îngândurată apoi începea să plângă atât de tăcut încât cealaltă femeie părea să nici nu o audă. Soră să-i fi fost ? Cumnată ? Oricum,  deşi suferinţa se putea observa şi pe chipul acesteia,  totuşi era cu mult mai stăpânită şi mai sigură în  gesturi. Ea era aceea care aprinsese,  deja,  la capul muribundului, pe noptiera din metal, albă, plină cu tot felul de medicamente,  lumânarea din ceară albă care ardea acum, fără fum, fără să tremure vreun pic.

Noaptea îşi intra,  de-a binele în drepturi.  Femeile se luaseră de după umeri şi,  în picioare,  lângă patul în care omul părea să nu mai dea nici un semn de viaţă,  plângeau cu hohote mici. „ Ne–or da,  oare,  Salvarea  să–l ducem acum la noi,  la Seaca ? Oare o trebui să rămână aici,  peste noapte,  la morgă ? !

Ora contravizitei trecuse.

Uşa salonului s-a deschis larg. O mână fermă,  hotărâtă.  O privire scrutătore. Gesturi sigure,  cuvinte puţine.  „ Descoperiţi–l !” Porunca persoanei în halat alb era atât de puternică, atât de neaşteptată încât,  o clipă, femeile au rămas parcă încremenite. Apoi,  doctorul a început să palpeze omul dezgolit,  care arăta slab,  păros,  cu multiple urme vinete de la injecţiile şi perfuziile ce le suportase..

Nu era bolnavul lui.

El nici nu era,  măcar,  medicul acelei Secţii. Cu totul întâmplător, trecuse atunci să –şi caute un confrate. Văzuse pe acei oameni, care stăteau pe culoar, lângă fereastra întredeschisă şi le citise în ochi teama de moarte. I–a întrebat. A aflat cum stau lucrurile. S–a decis rapid.  A intrat în salon.

Acum,  sub mâna lui,  corpul inert începea,  parcă,  să capete acea conformaţie caracteristică agoniei,  stării pre letale, premergătoare transformării care redă imensului necunoscut componentele primare.

De odată,  o imperceptibilă pulsaţie. Un firişor de viaţă.

„Repede !” „ Cât mai repede. Aduceţi imediat trusa de urgenţă !”   „Repede !”,  „ Repede !” ….”Seringă !” …”ADRENALINĂ” !….  Asistentele,  surorile,  alergau înnebunite de tonul comenzilor primite. Căruciorul cu trusa de urgenţă a lovit dulăpiorul cu medicamente. Sunet înalt de sticlă spartă. Fiolaje,  cu zecile,  călcate în picioare. „ Repede !,  Repede !” .

Acul cel lung şi  gros a fost înfipt,  cu forţă şi cu disperare, în pieptul omului. Trupul s-a opus, încordându-se puternic. Mişcări spasmodice, gesturi necontrolate de pacient. Lupta cu moartea. Medicul acţiona cu îndârjire. Cu gesturi sigure,  precise. A mai administrat şi alte injecţii. A urmărit efectul. A cercetat pulsul bolnavului. L-a palpat. L-a auscultat.

Într-un târziu,  s-a îndreptat din şale. A privit,  parcă nevăzându-i pe cei din jur. A dat ordine ferme asistentelor. A plecat din salon,  fără să spună  femeilor nimic.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

În acea seară de toamnă târzie,  pe o ploaie măruntă sâcâitoare, cu firicelul de vânt de din josul Dunării,  rece şi pătrunzător, cele două persoane  care mergeau, la braţ, zgribulite,  veneau dinspre Şcoală şi se grăbeau să ajungă  lângă Magazinul Universal al Cooperaţiei, unde era  staţia de autobuz.

În curbă,  dinspre pâlcul de arbuşti, parcă chiar de sub podeţ, se desprinse silueta unui om înalt,  slăbănog,  îmbrăcat sărman. Deşi supt la figură,  părea a fi în putere. Avea aspectul acelor plute,  crescute pe malul Dunării, desfrunzite toamna,  dar vânjoase. Cu promisiune de renaştere în primăvară. Omului îi sclipeau puternic,  pe sub arcade, nişte ochi focoşi, de parcă ar fi avut febră. A dat la o parte pulpana  hainei ponosite, îmbibate de ploaie, scoţând la iveală o găină neagră,  grasă.

-„ Luaţi,  doamna profesoară,  pasărea asta de la mine. Să i-o gătiţi bărbatului.  Lui Dom’doctor,  săracul,  că el mi–a stins lumânarea !”

Navetistele,  profesoare,  au luat–o la fugă spre autobuzul care tocmai oprea în staţie. Teama, paralizantă,  pe care o încercaseră la apariţia acelei arătări,  ivite în noapte,  de sub pod, parcă   ; vorbele acelea parcă făr–de noimă,  le dăduseră o stare de rău,  care  nu trecea uşor. Omul rămăsese acolo,  în urmă,  cu găina lui.

Acasă, ea a povestit doctorului întâmplarea.  Era şi spaimă şi mirare în fiinţa ei. Nu realiza ce sens aveau vorbele acelui om.

Doctorul a privit–o,  cu duioşie. A zâmbit, în interiorul său şi i–a spus : „ Da,  Ella,  da. E adevărat.  Se poate spune că am reuşit să –i sting lumânarea acelui om. Fusese,  prea din vreme,  aprinsă !” …..

––00000––

CEL  CE  NU  RÂDE

1.-   D U  –  T E    L A   O  Ş  T  I  R  E

Aerul era lipicios.  În miezul zilei,  soarele era parcă ascuns de o perdea,  foarte fină,  care totuşi lăsa să treacă acea lumină învăluitoare, puternică, fierbinte. Cerul era înalt,  parcă azuriu,  parcă albicios.  Era o oră a nemişcării aparente.  Nu adia o boare de vânt.  Nu se auzea nici acel indefinit şi imposibil de descris zgomot al naturii înconjurătoare care să exprime febrila activitate a vieţuitoarelor.

Luciul  Dunării,  privit către malul dimpotrivă,  cel bulgăresc,  părea şi el nemişcat. Apa curgea parcă sub o anume carapace.  La suprafaţă nu se vedeau, ondulându-se, valuri, nu curgea spumă dinspre gura Oltului,  nici un peşte nu spărgea oglinda apei. Nimic, nimic nu părea să se întâmple sub întinderea care reflecta doar lumina soarelui părând,  într-o anumită poziţie,  ca o sabie de arhanghel ce desparte tărâm de tărâm.

Bâzâiau,  totuşi,  nişte muşte mari,  cenuşii,  semănând cu tăunii,  cei care fac viaţă grea cailor. Se adunaseră pe un stârv,  care nici nu se  cunoştea ce  mai fusese. Câine să fi fost ? Oaie ?

Mirosea a dude prea coapte,  a nămol şi a putreziciuni,  când te apropiai de mal ; a iarbă încinsă şi a viţă sălbatică.  Frunza  plopilor începuse să cadă,  se răsucea de arşiţă şi se aşternea straturi,  straturi. Urzici bătrâne,  incredibil de înalte, se încăpăţânau să se grupeze într-un fel de barieră prăfuită, amăgitor de inofensivă, aşezată înaintea unor rugi de muri. Fructele negre-lucioase, abundente, erau o adevărată binecuvântare pe vremea aceasta toridă. Gustul lor dulce-acrişor tăia setea,  amăgea şi foamea. Dar,  ascunse ca într-o cetate, printre lianele zimţoase,  înţepătoare,  erau mai greu de ajuns şi de cucerit.

Dar,  lui Miai  nu îi era teamă.

…..”Braţul lui prin taberi  mii de morţi împarte …!”   Şi …..hârşti …hârşti ….sabia lui cea vitează tot tăia la carne păgână……”Aman,  aman,  turcii răcneau …”  iar capetele acelea sămânţoase şi trupurile de cucută uscată cădeau, cădeau. …”Peste-un ceas păgânitatea e ca pleava vânturată / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română….”

Dar,  în goana spre cetatea de rugi,  Miai se împiedică de – un ciot parşiv,  ascuns în iarbă şi căzu,  pe-o coastă,  drept între urzici.

Mişu  necheză amuzat  şi  dispreţuitor.

„ Las–că vezi tu,  gloabă,  acasă ! Vezi tu ţesală poimarţi ! „

Mişu privi o clipă, atent, spre stăpânul cel mic şi,  apoi,  o luă agale  înspre luminişul în care tocmai intrase şi Luminiţa,  roaiba ceea de trei ani,  alături de care-şi „trăgea” viaţa. Nu era nici o primejdie. Ştiau ei,  caii,  ce ştiau. Simţeau cât erau de preţuiţi şi de răsplătiţi pentru munca şi devotamentul  lor. Şi aici,  în această parte de pământ,  ca,  de altfel, peste tot la ţară  omul iubeşte animalul de pe lângă casă cu un fel de iubire anume, specială Chiar de nu stă să-l tot mângâie sau să-i îndruge la vorbe,  el nu uită niciodată să-l adape la vreme, să-i dea nutreţul potrivit,  să-i schimbe paiele, să-l ducă la scaldă, să-l oblojească dacă, Doamne-fereşte, a prins vreo boleşniţă sau vreo vătămare.

Animalul de muncă,  uneltele,  carul şi pământul – mult,puţin- cât are din moşi-strămoşi sau cât a putut să mai  strângă,  este tot universul săteanului. Este reprezentarea lui despre cosmos,  este însuşi rostul său de a fi.

Copiii şi mânjii cresc împreună.  Părinţii lor se bucură de-o potrivă de ei. Pe urmă,  când copilul se mai măreşte, tată-său îl trimite cu caii la păscut. În luncă îl trimite. ‚Copilul este mândru că i s-a dat,  tocmai lui,  o asemenea misiune, atât de importantă. Acu’ el este stăpânul cailor şi aceştia or să facă, întocmai,  tot ce-o să le spună el. Numai că mânzul,  de acum cinci-şase ani,  a ajuns cal – cal  iar băiatul are  abia doisprezece ani şi tocmai a terminat,  la Sân’Petru, cele patru clase primare.

Calul ştie unde–o să meargă,  ce–o să facă acolo,  cât o să stea şi cam când va trebui să se întoarne  la grajd. Dacă o fi ceva,  cumva  cu vreo jivină ştie el cum să facă să se apere şi chiar să–l apere şi pe „ăsta  micu’ ”  care …”i-a te uită,  nene,  se crede  măreţ…!!

Şi Luminiţa ştie toate acestea. Ea mai ştie că până–n toamnă  o să aibă mânz şi atunci să te ţii bucurie,  dar şi griji. Aşa că,  toată lumea este mulţumită. Fiecare crede despre celălalt că îl are în grijă şi că totul o să se termine cu bine.

Pe Miai îl cheamă, de fapt, Mihai.   „Dunăreanu  F. Mihai, clasa  a IV-a, premiul doi, media  9, 22”

Îl strigă Miai,  pentru că  p-acilea   „H”  nu se pronunţă ! Ca–n franceză.  Suntem mai la  Sud  şi, deci,  mai aproape de latini.   „ Dar şi de turci,  măi  Floreo ! – zice unchiul, judecătorul de la Drăgăşani. Ia te uită în oglindă,  juri că eşti geamăn cu Osman Bey !”

„ Poi,  dară, ce mai vorbă ! Cum să fie aşa. Nu i-am bătut noi,  măr,  pe turci,  la Plevna?” „ I-om fi bătut,  nu zic nu. Dar ce : tu n-ai mai scăpat vreuna şi Măriei ? Şi ce,  era turcoaică ? Eu zic că,  poate demult, când a fost Dunărea îngheţată şi era şi Raia la Turnu,  or fi trecut niscai turci pe aici şi au lăsat urme!” . „ Ai,  bre, unchiule,  las-o baltă! Nu-i frumos ce zici,  chiar dacă vreai doar să glumeşti,  ştiu eu, dă-o-ncolo de treabă….fir-ar-paştiu măsii a nâmii …”.  „ Hai,  măi Floreo,  dă-o-ncolo ! Nu ştii de nimic decât de muncă şi iar de muncă. N-am văzut să-ţi râdă şi ţie faţa. Am glumit,  sigur c-am glumit, Ce,  eu nu sunt tot din neamul  ăsta  ?”

„Mai bine,  zise iar unchiul  de la Drăgăşani,  vezi ce-o să faci cu Miai.  Uite, m-am găsit cu Dl.Gruia şi mi-a zis să nu fiu supărat că nu i-a dat nepotului premiul cel mare. Că doar pot să-mi închipui că acela este arvunit pentru Toma al primarelui,  c-aşa-i datina,  de când cu politica. Dar,  mi-a mai zis că Miai al nostru e cel ai tare la Citire şi la Istorie. Când spune el poeziile acelea patriotice,  se lasă linişte în clasă iar pe unii îi apucă plânsu’. A zis să faci ce-oi putea,  să ţii băiatu’ la carte şi pe mai departe,  că-i păcat să nu ajungă şi el – dacă nu să înveţe pe alţii – măcar perceptor,  ceva. ”

Florea  oftă înfundat.  Mai avea încă patru.  Cinci copii,  cu toţii. Patru băieţi şi aia mică,  de făcu anu’,  acu’, pe la secerat. Patru hectare. Nici măcar câte unul de copil. Care cu grâu, care cu porumb, care cu vie, cu legume…Casa nu-i terminată. A devenit cam strâmtă.”  Trebuie dres şi   ’ambaru’,  trebuie pătul nou, trebuie adâncită şi pivniţa. E-hei, uşor e lui unchiu’ să vorbească. Judecător-judecător, leafa-leafă, vie mare, de la nevastă, tocmai la Drăgăşani, -unde-i vin de razachie / care şi din morţi te-nvie ! -, îşi zise,  în gând,  Florea, continuând, tot astfel : „ E drept,  e om bun,  e cel mai cinstit ! Poate m-o ajuta să-l ţin la carte pe Miai,  dacă tot zice că-i aşa de bun. Om vedea,  n-am cum să hotărăsc, acu’, pe loc, dintr-odată „

Dar Miai nu ştia de discuţia aceasta. Nu ştia ce-o să fie cu el atunci,  la toamnă. E-he…toamna e departe.  Acu’ e de abia jumătatea lui Gustar. Nici nu s-a pus încă bâlciul. Când a luat premiul şi a venit acasă cu „Ostaşii noştri” de Vasile Alecsandri şi i-a citit lui taică-său poezia cu Peneş Curcanul,  acesta i-a promis că-.l va duce la bâlci,  la Turnu. Să se dea şi el în lanţuri, să mănânce gogoşi înfuriate, să vază giumbuşlucuri la circ şi,  cel mai important, să se pozeze şi el,  de mână cu tat-său. Să facă o poză mare,  aşa ca aia care este pusă în camera de curat şi care-l înfăţişează pe Florea, anul trecut, tot la bâlci.  Poză frumoasă,  de bărbat în putere,  subţire la chip,  cu mustaţă tuşinată,  cu ochi adânci, negri şi scăpărători,  cu pielea întinsă,  smeadă şi cu căutătura dreaptă,  pe sub borul pălăriei aceleia, de duminică.

Ah, ce mândru o să fie  băiatul. Cum o să mai stea el drept,  drept,  cu privirea la aparat şi nici n-o să clipească atunci când pozarul o să dea foc la ceva sclipăitor, cu  o flacără mare,  că aşa i-a spus taică-său că o să fie şi că n-are de ce să se teamă. Mihai îl iubeşte mult pe tatăl său pentru că acesta l-a învăţat să înoate şi să pescuiască,  e-he,  de acu’ vreo trei ani, de-a ajuns să fie cel mai bun pescar  dintre toţi copiii de aici,  din Verdea.

„Dar,  ce s-aude !?  Oare de ce au început să tragă clopotele la biserica lui Popa Praz ?

I-auzi,  au început şi cele din deal,  de la Popa Petre.  Ce-o fi ? De ce or bate aşa ? Parcă nici odată n-au bătut clopotele în felul acesta şi toate odată, în toată comuna. Parcă se aud şi altele, ca un vuit pe apă, dinspre oraş, dinspre Gârcov

De ce s-o fi încreţit Dunărea  ?! I-a te uită,  parcă s-a pornit şi vântul !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Trecuse mai bine de o lună.

În  noaptea dinspre Sfânta Maria,  începând de la Orşova şi până aproape de Vatra Dornei,  trupele române trecuseră graniţele. Mobilizarea generală a fost primită de marea mulţime de oşteni ca pe ceva firesc. Ţăranul român nu face politică, cel puţin aşa cum termenul este înţeles de către politicieni. Politica ţăranului român constă în permanenta sa luptă cu pământul. De când este suficient de puternic pentru a-l înfrunta şi până când slăbiciunea trupului îl va face să fie acoperit de el,  ţăranul român nu are alt vis, altă preocupare,  alt crez,  altă dorinţă,  de cât să fie câştigător în lupta sa cu pământul.  Pământ pe care,  de fapt,  îl iubeşte,  îl stimează,  îl hrăneşte,  îl îngrijeşte,  îl adună,  îl  îngraşă cu trupul şi cu sângele lui ;    al lui şi al înaintaşilor lui ; al lui şi al urmaşilor lui. Nu se poate fără de pământ ! Pământul este trupul lui,  al străbunilor şi al urmaşilor.  Pământul este chiar Ţara!  Aşa cum ştii să–ţi lucrezi petecul tău de pământ ;aşa cum şti să-l  aperi de tot felul de dăunători sau de hrăpăreţi,  fie  ei oameni sau animale,  tot aşa va trebui să ştii să te aduni şi să aperi pământul tuturor,  pământul Ţării.

După ce te–ai luptat cu vântul, cu ploaia,  cu seceta,  cu viscolul,  cu pământul prea uscat,  de sărea şi sapa din el,  ; cu cel prea îmbibat de apă,  de se lipea de cazma sau de fierul plugului ; după ce–ai scăpat,  cu chin mare,  de buruieni ; după ce ai gonit graurii lacomi ; după ce ai biruit p–alde Stan,  că intrase  la bostan,  acu’…  : …”Sărută-ţi copiii, părinţii şi fraţii şi haideţi la trecători ! /  Ardealul,  Ardealul, …..”

Soldatul Dunăreanu T. Florea,  din Regimentul 59  Infanterie Romanaţi,  nu prea avusese timp să scrie acasă nici despre cum se simte şi nici despre ce face.

Ştirile veneau la Primărie şi la Postul de Jandarmi şi, în acest mod, afla toată lumea din comună cam cum merge treaba pe la Război. Aşa aflaseră oamenii cum că,  la început,  trupele noastre  înaintaseră binişor prin Ardeal. Mai auziseră şi că aliaţii francezi nu se prea ţinuseră de cuvânt şi că nu–i atacaseră la Miază–zi  pe nemţi şi pe bulgari,  aşa cum fusese vorba. Nici transporturile militare nu le trimiseseră.  Ce mai…nu era vorba de pământul lor!

Cei de pe frontul dobrogean,  cu mult amar, scorniseră şi o zicală : „ Ah,  Sarrail, Sarrail ; Noi ne batem şi tu stai !” , fără să aibă de unde să ştie că – mult mai târziu- pentru vitejia sa (!) generalul francez va avea parte de o rubrică în vestitul  LAROUSSE.

După ce contraofensiva încercată de către generalul Averescu,  la Flămânda, nu a speculat succesul iniţial,  trupele au fost deplasate înspre Carpaţi pentru că presiunea germană şi austro-ungară devenise ameninţătoare. De altfel,  după 20 septembrie,  a şi început retragerea generală a Armatei Române din Transilvania.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Dar şi aici,  la noi,  campania e în toi.  Se terminase de cules şi la Nisipuri şi la Chichinete. Era de cules, acu’, via din obor. Un pogon,  dar numai soi ! „ Drăgăşancă,  de la unchiu’,  Ceasla, Afuz-Ali, Crăcănată, Tămâioasă- d-aia de–i bine s–o ţii cu mustul pe prăştină vreo două-trei zile,  să dea gust şi culoare la vin -, Fumul Vaporului….e-hei…câte şi mai câte. Cea mai bună şi cea mai dulce este aia Vărateca,  dar sunt viţe puţine. Sunt şi la văru’Ghiţă, alături…nici  n–avem gard între  noi,  dar,  cum să iei d-acolo? Nici ţiganii nu fură de la vecini ! Aoleo ! Păi,  să mă fi prins tata că am intrat la vecin mai aveam eu pielea pe mine  ?! Da acu’,  ce dacă e tata la Război ? N-am rămas eu ăl mai bărbat în casă ?Şi mama a zis că de-acu’ toată nădejdea e în mine ! Las-să se ducă,  veni–i-ar numele, la carte Toma.  Că tot nu ştie nimic şi o să se facă de râs,  pe acolo,  pe unde zice c–o să meargă mai departe   după  ce–o să termine p–a V-a aici  ! Că p-acolo n-o să mai fie tat-său primare!  El nici habar n-are unde-i capu’ şi unde-i trupu’ lui Mihai ! Ce bine îmi pare că pe mine m-a botezat Mihai ! Eu o să fiu curajos şi de neînfrânt ca şi voievodul. Că el a unit întâiaşi dată pe români şi,  uite,  tata a plecat acu’ cu Ferdinand să lupte împreună,  să ne unească iarăşi pe toţi. Să fim o Românie Mare ! S-avem de toate şi să ne ştie toţi,  şi de fală şi de frică !”

Toţi ai casei sunt în vie. Culeg,  pe îndelete,  bob cu bob,  nu la grămadă,  cum fac alţii.  Ce dacă nu-i Florea acasă.  E lege că nu se pun laolaltă boabele bune cu cele atinse de mană, de mucegai sau ciupite de graur. Şi cum să pui boabe căzute sau alea încă necoapte bine. Alea o să meargă la ţuică,  după ce se culege fruntea şi se umple jghiabul numai şi numai cu struguri, unul şi unul.

La ogeac,  sub pirostrii, focul  făcut cu vrej de viţă ţine cel mai bine jăraticul, tocmai cât trebuie să nu dea peste răscoale ciorba care fierbe potolit în oala aceea mare, din pământ smălţuit.

Pe corlată,  deasupra vetrei,  aşteaptă să fie pus pe spuză peştele.  E peşte mare,  gras. Peşte de Dunăre,  dă–l de trage barca după el dacă nu se ştie cum şi când să fie  scos afară.

„L–a spintecat  bâta,  e-hei,  de mult. L-a spintecat pe burtă şi  l–a îndoit pe spate, făr-să-l  rupă. I-a pus speteze din crenguţe de dud şi l–a pus la vânt,  cu sare cât cuprinde.  P-ormă l-a pus la coşul  vetrei. Să ia fum.  Cât îi trebuie. Şi iar l–a dat la vânt. Acu’ e numai muşchi auriu, arămiu..  Musca nici nu se atinge de el. ”   S–ating ăia micii, Filică şi Nelu,  că au ajuns şi ei măricei,  dar nu ca Miai.  Iancu şi aia mică,  să mai crească, nu le trebuie lor acum nici peşte şi nici must. Dar Filică,  face ce face,  mai rupe câte–o bucată de pe burtă şi o întinde cu ea….”Bă,  nu–ţi spusăi că  ăla e pentru la cules,  bă ! „..”Da’ ce,  nene, nu e bun şi acuma!?”  „…Ce să te mai pui la mintea lor de copii …”Ei sunt mici, eu am deja răspunderi ; uite,  s-a adunat destul ca să se poată începe călcatul. ”

Unchiul Chivan,  fratele mamei,  s-a apucat să se spele pe picioare. Le freacă bine,  bine. A dat,  de două ori,  cu săpun de casă şi s-a frecat şi cu piatra. S–a limpezit şi i-a spus soră–sii : „ Fă,  i–a adu’ şi sticla aia cu aghiasmă ! „ S–a dat cu câţiva stropi pe picioare,  s-a închinat şi s-a urcat în jghiab. „ Hai,  nepoate,  ce faci ? Nu urci acilea ? Ce–ai rămas holbat; nu şti ce trebe’să faci ? ! „

Miai,  puţin încurcat,  fericit în suflet – cât nici nu lăsa să se vadă -,  cu un pic de teamă că n–o să facă întocmai cum s-aşteaptă unchiul,  hotărât, totuşi, să arate că se poate conta pe el,  făcu întocmai aceleaşi gesturi rituale,  astfel cum le văzuse la taică–său,  la unchiu’,  la bâtu’.  Erau gesturi care s–au transmis din tată în fiu,  generaţii după generaţii. Poate că erau aceleaşi gesturi pe care le făcuseră şi strămoşii daci,  pe aceste meleaguri, mai înainte ca Burebista să le fi poruncit să scoată viţele. Poate că erau gesturi pe care le făcuseră şi acei veniţi să ne latinizeze şi care,  la rândul lor, aflaseră misterul de la cei care fuseseră cu Ulisse,  de-au îmbătat Ciclopul !

Aflaţi amândoi în jghiab,  au început să calce aşezat,  cu răbdare,  în tihnă. Ciorchinii alunecau plăcut sub tălpi. Călcau atent,  gospodăreşte, nu aveau – parcă –nici o grabă. Se auzea doar un clefăit,  ca atunci când mergi după scoici şi–ţi scoţi încet picior după picior din nămolul moale,  călduţ şi puturos. Aici,  însă,  mirosul este viu.  Ca de vietate tăiată.”Ce mi-e porcu’,  ce mi-e jghiabu’.! Tot aşa se zbate.  Tot aşa ţâşneşte sângele. ” Pe urlui a şi început să curgă. Prima cană,  drept Dumnezeu,  o bea capul familiei ! Bărbat, de ! Adică, o bea el,  Miai.  Bea şi râde.  S-a mânjit tot.  Izmenele le suflecase până în sus de genunchi, c-aşa trebuie .  Dar …te pui cu boabele ? N-a trecut mult ş–a şi căzut cu fundu’-n jghiab.  Acu’ a băut  din prima cană  ş-a şi pus-o pe cămaşă.  Dar,  toţi sunt fericiţi. A mai trecut un an de la Dumnezeu.  Maria bea şi ea o cană,  râde şi oftează.  „ Pe unde  o fi alde Florea ? Că ce mai zicea el c-o să facem în toamna asta….unde zicea el c–o să-l ducă pe Mihai !”

Mustul curge în şuvoi regulat. Gros şi limpede, totodată. E  dulce. E roşu şi vârtos.  Stă oul în el.  A fost an bun de vii.

Pe vatră sfârâie tingirea. Le-a făcut aia bătrână nişte zdrenţe de ouă,  „c-aşa le place la ăia micii”   Dar,  cel mai bine miroase saramura de peşte cu usturoi.  Cu usturoi mult şi cu mămăliga răsturnată direct pe măsuţa care a luat-o Florea de la rudarii din capu’ satului. Sclipeşte de albă şi de frecată ce-i. Mămăliga e aşa cum îi plăcea lui Florea. „ Tare,  bă,  tare. S-o arunci înspre bulgari şi să vină încoa,  drept în gura mea ! Aia–i mămăligă,  mă,  nu mămăliguţă,  ca la oraş,  de–ţi  pică din lingură ! „

„C-aşa  se  mănâncă pe la noi ; cu mâna şi cu lingura. Zeama cu lingura. Din ghiveciul acela mare de pământ, plin cu saramură, în care plutesc ardeii ăia roşii,  vrednici,  care–i om să tot mănânce la ei. Mămăliga se taie cu aţa. Mama o taie. Toţi iau câte o bucată ş–o mănâncă cu fâşii mari din peştele acela uscat-afumat-sărat, muiat în usturoi….” Ho ! măi…că nu dau turcii peste noi !

Pe urmă, pe focul de la vatră,  numai jăratic,  fără pic de flacăra,  se aşază grătarul. Grătar mare, gospodăresc, făcut tot de rudari. Când se încinge bine,  se aşază pe el, despicaţi în două, puii ăia mai bine intraţi în toamnă.  Să te ţii atunci miros ! Mamă-mamă,  cum mai merge mustul după aşa un aşternut!  De- acu’,  cine o să fie sănătos,  o mai apuca şi la anu’ culesu’.  Că doar nu–i în fiecare zi duminică,  cum zicea şi Florea. Mai trebuie şi muncă şi iar muncă că, altminterea, doar ”petrecerea rară e ţeapănă !”

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Dar războiul – războiul adevărat,  nu cel închipuit de Miai încontra tufelor de cucută- era din ce în ce mai aproape şi de comuna lor. Cocoţate pe dealurile Bulgariei, bateriile de artilerie ale inamicului bubuiau, noapte şi zi, iar exploziile îndepărtate se auzeau surd,  de undeva departe, parcă dincolo de Cilieni, parcă spre drumul Slatinii.

Trăgeau tunurile şi de pe monitoarele flotei chesaro-crăieşti de la Dunăre. Noaptea, dacă te uitai spre Miază-noapte, se vedea cerul înroşit. Fulgera şi tuna neostoit, ca pe timp de furtună mare.

În noaptea de 10 noiembrie,  pe o ceaţă groasă,  de nu se vedea la zece paşi, nemţii şi bulgarii au trecut Dunărea,  pe tăcute,  în bărci lopătate,  răspândindu-se mai apoi pe malul nostru,  mai iute decât lăstunii ce cuibăreau prin râpele lutoase. Au aflat mai târziu oamenii că acei străini erau soldaţi ai Diviziei 217 Vânători germane şi ai Diviziei 1 bulgare. Podurile de peste Olt,  de la Izbiceni şi de la Izlaz, erau apărate de câte un batalion de miliţieni, cum li se zicea atunci rezerviştilor. Erau oameni vârstnici, unii şi dintre cei care apucaseră trecerea Dunării pe la Corabia, în războiul cu Turcii.  Podarii de la Olt au fost daţi peste cap, cât ai clipi.

Unităţi militare româneşti, descompletate, care făceau parte din grupul eroilor de la Cerna,  încercau să se retragă pe la Izbiceni. Lupta s-a dat între Izlaz şi Tia Mare. N-a durat mult. Raportul de forţe era de  8 – 1, în favoarea inamicului.  Încercuirea era inevitabilă.

Colonelul Demetriad a ordonat retragerea.

Tunarii au scos închizătoarele pieselor,  au pus la un loc furgoane şi chesoane  şi au aruncat în aer tot materialul de luptă.  Şi-au rupt săbiile şi şi-au împuşcat caii.

„ Băieţi ! Mai avem o datorie ! Să nu lăsăm duşmanului steagul sub care am luptat până acum,  le–a spus, cu durere,  comandantul.” „Cu el am trecut Carpaţii,  cu el am dezrobit Ardealul,  cât am putut,  până am fost copleşiţi. Ne–om întoarce. Ne–om lua revanşa. Acuma…răspândiţi-vă !  Care poate,  trece Oltul. Care, cum poate, tot mereu spre Răsărit!  Ne-om regrupa cu alte unităţi româneşti,  om reuşi să ajungem la Piteşti …Care cade prizonier,  să ţină minte că a luptat cu bărbăţie şi pentru o cauză dreaptă. Să nu fiţi umili ! Să nu daţi satisfacţie duşmanului. Fiţi mândri şi demni. Poate că soarta războiului  s-o întoarce şi Ţara nu vă va uita nicicând.  Să fiţi încrezători că din pământul albit cu oasele camarazilor căzuţi şi înroşit de sângele lor se va ridica o altă recoltă de viteji.  Ţineţi minte că aşa a fost şi aşa va fi mereu.  Românii nu vor pieri niciodată !”

Înainte de a fi incendiat,  drapelul de luptă a fost sărutat de ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi…Lacrimi mari şi rare curgeau pe unele obraze,  lăsând dâre albicioase pe o piele înnegrită de fum,  de praf,  de murdărie. Epuizaţi,  cu suflete grele,  ostaşii păstrau acum doar amintirile crâncene din încleştările din care scăpaseră cu viaţă. Departe păreau, acum, puţinele clipe de glorie pe care le trăiseră atunci, în vară, după Sfânta Mărie, când ardelenii îi primiseră cu urale şi cu flori.

Pe urmă,  începuse greul.

Drumul retragerii,  pas cu pas,  cu lupte grele,  cu pierderi mari,  oameni, animale,  armament,  muniţie,  alte materiale de luptă,  a fost greu. Dar cel mai greu era să dai înapoi pământul Ţării.  Prima dată,  pe cel eliberat.  Cel luat de la duşman.  Pământul de demult al fraţilor de peste munţi.  Dar acum,  să dai chiar din pământul tău ? Pământul moştenit de la părinţii şi strămoşii tăi ? Pământul pe care se află casa ta ? Pământul cel lucrat şi îngrijit de tine,  cel care te-a hrănit pe tine şi pe familia ta? Familie care a şi rămas pe acel pământ.…Pământ pe care calcă acum talpa duşmanului.

Cum să laşi duşmanului pământul acela ! ?

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

În timpul înteţirii salvelor de artilerie sau când zgomotul luptelor de prin preajma Oltului se făcea mai bine simţit,  Maria împreună cu copiii fugeau în vie,  spre capătul cel mai îndepărtat, unde se săpase un fel de bordei. Acolo stăteau,  cu toţii,  pitulaţi şi trăgeau cu urechea. Când se mai potoleau împuşcăturile,  mai prindeau o leacă de curaj şi veneau,  binişor-binişor către casă. Tot astfel procedau şi vecinii. Pâş-pâş,  cu fereală, chiar în propria bătătură. „ Vai de capul nostru,  asta-i viaţă? Păi,  să fi fost Florea,  răbda?!.. …Hei, Miai! Nu fugi aşa. Vezi că se ia şi Filică după tine.  Ai grijă,  mamă, staţi să mergem încet,  cu toţii  !”

Aşa cum era,  înconjurată de cei patru băieţi, care voiau să fugă peste tot, să vadă tot, să audă tot şi care n–o slăbeau cu întrebările, Măria chiar părea ca o cloşcă. Fetiţa era abia de un an, abia înţărcată. Grijă mare şi cu ea. Păi,  nu era s-o rupă scroafa când a scăpat din cocină şi-a intrat în odaie,  unde cea mică era în copăiţă ?!

Dar acum,  când să intre în curtea mare,  să îngheţe,  nu alta !

Din casă tocmai ieşeau doi sau trei soldaţi cu straie militare ciudate,  verzi-cenuşii,  nu albăstruie, ca ale noastre. Pe cap aveau nişte căşti  cu un fel de corn ascuţit,  nemaivăzut. Vorbeau într-o limbă aspră,  sacadată,  de parcă se certau. Dar erau roşii la faţă şi veseli.”Se vede c-au dat de damijana aia mare, cu prăştină…Or fi luat şi şuncile de pe corlată, că le pusesem la fum,  gândi Maria. Barem să nu ne lase nemâncaţi, vai de noi ! „

Pe coşul casei ieşea fum. Pe semne că străinii făcuseră focul ; să se încălzească,  să-şi gătească ceva. „ De,  oameni şi ei, îşi zise Maria,  i-a trimis împăratul lor să lupte. Ce să facă şi ei! „ În fine,  părea că soldaţii  îndepărtându-se n-ar mai fi fost nici o primejdie.  De după colţul hambarului,  se uitară  de-a lungul curţii,  spre uliţă,  spre alde Imireanu,  spre alde văru’ Ghiţă,  nimeni,  nimeni, .” Hai în casă,  copii!”

Din tindă îi izbi un miros puternic de fum unsuros,  greţos. Parcă de porc pârlit dar cumva altfel. Acru,  dulceag,  puturos.

În odae,  imediat în stânga uşii,  era soba.  Sobă mare din zid,  cu plită mare şi cuptor. Uşa, însă, se împiedica de ceva. Se deschidea cu greu.  Maria împinse  mai cu putere şi intră. Apoi, se sprijini de uşorul uşii şi alunecă lin la pământ. Era fără pic de sânge în obraji şi îşi dăduse ochii peste cap. Miai o prinse de umeri şi o trase  în tindă.   „Mamă,  mamă, ce ai ? Ce ai văzut,  ce s-a întâmplat?”  Dar Maria nu-şi revenea din leşinul adânc …    Mihai intră să vază şi el ce e în odae.

Din plita sobei,  a cărei ramă era scoasă,  ieşea un trup de om,  jumătate afară, jumătate înăuntru.  Jumătatea de afară era îmbrăcată în uniforma de postav gris-albăstrui,  atât de bine cunoscută. În picioare nu mai existau bocancii.  Moletierele strânse bine, până la oul piciorului, lăsau să se vadă nişte picioare uriaşe,  noduroase, negre,  cu tălpi late şi călcâie crăpate.  Picioare muncite. Picioare de ţăran.  Jumătatea de sus, cât se putea vedea din plită,  parcă nu mai era de om. Era ceva negru,  umflat,  cu băşici, care plesneau pe jar şi care împrăştiau acel miros insuportabil. Mâinile fiinţei erau legate la spate cu sârmă. Sârma intrase tare în  carne. Pe semne că omul se zbătuse,  din greu,  să scape.

Mihai simţi că nu mai are apă în gură nici să poată să strige.

Îl apucase un tremur şi o ameţeală., Nici nu a simţit când îşi pierduse udul. Stătea în pragul uşii şi tremura, dând din mâini,  de parcă voia să alunge acea arătare ce nici în visele rele nu  ar fi putut să şi –o închipuie.

Maria îl trase afară.  Apoi, luă copiii pe lângă ea şi fugi spre vecini. Într-un târziu, se adunară oameni şi scoaseră afară pe bietul nefericit de ostaş român.   „ Nu i–ar mai răbda pământul de răi ce sunt. ! Ce–or fi avut cu sărmanul om ? Păi,  una e să tragi cu puşca, de prin tranşee, de nici nu te vezi la faţă,  că aşa îţi ordonă ofiţerii şi alta e să chinui omul,  mai rău ca pe porc, Doamne–fereşte, că nici                                                                                                                                                                                        n-am mai auzit aşa ceva  ; ce oameni să fie ăştia, nu sunt oameni,  sunt fiare,  da ce,  noi aşa am fi făcut, că noi nici nu am ajuns să luptăm pe pământul lor, că veniră ei să ne cotropescă pământul nostru şi uite ce făcură,  vedea–i–am  cu pământu’– n gură,  că nu le mai ajunse pământu’ lor „

Oamenii vorbeau încet, cu feţe încremenite.  Printre ei, cei mai mulţi erau bătrâni. Unii fuseseră chiar la Plevna şi la Griviţa. Aceştia spuneau că nici turcii nu făcuseră asemenea sălbăticii. Nici chiar în Raia, când erau ei stăpânitori pe aici. Mai veneau başibuzucii,  mai treceau Dunărea, mai prădau,  mai dădeau foc pe la acareturi,  mai furau fete,  neveste,  mai omorau vreun creştin ce le stătea împotrivă,  dar nu chinuiseră om ,  ca pe  ăsta , ”Dumnezeu să–l ierte,  c–a avut parte de moarte de mucenic ! „

Îl luară şi–l îngropară pe lângă biserică. Popa Praz le–a zis că ăla  o să fie „Soldatul necunoscut” şi o să fie cinstit de toţi,  după ce o să se termine cu războiul acesta nenorocit.

¤¤¤¤¤¤¤¤

De când erau sub ocupaţia germano-bulgară,  oamenii aproape că nu mai ştiau ce se întâmplă  cu ai lor,  cu cei plecaţi pe front..

Comunicatele oficiale vorbeau numai despre victoriile obţinute de ocupanţi. Pe canale oculte,  din gură în gură,  din sat în sat, din om în om, se aflase,  totuşi,  de vitejia cu care românii încercaseră să –şi apere Ţara.

Se auzise,  astfel,  cum că spre  Bucureşti,  într-o vale,  la Prunaru parcă-i  zicea, Regimentul 2 Roşiori,  cu colonelul Naumescu în fruntea oştenilor, a atacat poziţiile inamice în şarjă de cavalerie,  în iureş,  unii cu frâul în dinţi,  cu sabia goală într-o mână şi cu pistolul în cealaltă.  Alţii cu carabinele scurte,  de călăraşi. Toţi cu feţe transfigurate. Cu priviri încărcate de ură pentru ce auziseră c-ar fi păţit ai lor în teritoriile ocupate. Toţi cu  hotărârea de a împiedica înaintarea nemţilor spre Capitală. Au plecat să lupte cu pieptul deschis,  cu capul sus. Au primit moartea în faţă. Au căzut,  cu toţii,  seceraţi metodic, meticulos, nemţeşte. Seceraţi de companiile de mitraliere aşezate pe dealul dimpotrivă.

Şarja de la Prunaru !

Şarja disperării.  Oameni şi cai căzuţi laolaltă. Cai rămaşi fără de stăpân care alergau tot înainte, alături de cei  care îşi continuau nebunescul iureş. Chiote neomeneşti,  strigăte de durere,  nechezat de durere,  fum,  praf  de puşcă,  noroi,  împuşcături,  ţipete,  rafale,  rafale,  rafale….tăcere,  apoi,  tăcere !

Se mai auzise că bătălia a continuat şi pe Neajlov şi pe Argeş şi că generalul Prezan aproape că–i şi oprise pe nemţi din drumul lor către Bucureşti dar, în cele din urmă, fiind copleşit de puterea lor militară,  a fost nevoit să se retragă,  lăsând Capitala în mâna duşmanului.

Retragerea armatei spre Moldova a continuat toată perioada,  până la Crăciun, când au căzut şi Focşanii.  Frontul s–a stabilizat pe linia Siretului.  Şi Regimentul 59 Inf.,  al lui Florea,  era în refacere,  prin zona Iaşilor. După lupte grele,  rămăseseră puţini combatanţi. Acum aşteptau întăriri cu noile contingente,  cu voluntari.  Dar,  un alt inamic începuse să–şi  arăte faţa hâdă şi puterea surdă :             Păduchele!  Tifosul exantematic ! Aliatul inamicului,  gânganie nenorocită, care se simţea bine în condiţiile de mizerie în care se nevoiau trupele noastre,  soldaţi,  gradaţi,  ofiţeri. Păduchele nu alegea. Rănit de glonţ,  mai aveai o şansă. Muşcat de păduche, scăpai cu mult mai greu Nu erau medicamente puternice,  nu erau spitale dotate corespunzător,  nu era hrană suficientă, curăţenie, linişte.             Oamenii erau deja slăbiţi, osteniţi, cu moral scăzut. Nici ei nu ştiau prea multe despre cei de acasă. Şi ei aflau,  tot pe ocolite,  fel de fel de veşti rele.  Ofiţerii căutau să–i încurajeze. Să le menţină spiritul de luptător. Să–i motiveze,  să le crească ambiţia,  să-i facă să revină la condiţia de ostaşi adevăraţi. Aşa cum au fost atunci când au trecut, pentru prima dată, crestele Carpaţilor.

Mihai asculta toate vorbele bătrânilor,  care comentau acele veşti de pe front,  cu sufletul la gură. Se vâra între ei, se făcea mic şi căsca urechile cât putea. E-hei !             Ce e acum pe front, e mai tare ca în cartea de Istorie. Mai ceva ca în luptele cu turcii ale lui Mircea,  ale lui Ştefan, ale lui Mihai.              „Păi,  nu cred că tata să fie la spital. El trebuie să fie pe front. În linia întâi. Trage cu puşca în inamici. Păi ce,  nu ştiu eu ce mai ochitor e el ? Nu spunea el cum a nimerit toate alea de la taraba de tir de la bâlci, anul trecut ?”  Când îşi aminti de bâlci,  o perdea de lacrimi îi înceţoşă privirea, pentru un scurt timp. Anul acesta n-a mai mers la bâlci, cum îi promisese tata. Nici poza aia frumoasă n-au făcut-o. A rămas decât poza lui Florea din odaia de la faţă !  Dar, parcă se poate ştie ? …” da dacă n-o fi în linia întâia ? dacă n-o fi  nici în spital ?” …..

Cutele dintre sprâncenele lui Mihai se formau, parcă, prea timpuriu. Parcă prea din vreme tăcerile băiatului se înmulţeau. Parcă prea mult stătea el pe gânduri,  cu privirea pierdută. Parcă  creştea prea repede. Nici la joacă nu se prea mai înghesuia,  cu ăia micii.

Maria îl privea şi îi observa transformarea rapidă într-un flăcăiandru cu un sentiment nelămurit. Pe de o parte,  era mândria că Mihai seamănă,  din ce în ce mai mult,  cu Florea ; pe de altă parte,  era nemulţumirea că,  în aceste condiţii aspre,  copilăria lui  se încheia prea repede. „ I–an-te  uită la el cum a devenit de tăcut. Se lungeşte pe zi ce trece,  dar parcă a uitat să mai râdă.

Doamne,  Doamne,  dă–i  sănătate  lui Florea! Şi nouă,  ăstorlalţi,  să ne vedem din nou împreună,  c- o să fie bine ; o să luăm totul de la capăt ; ce dacă ne-au luat ăştia–arză-i-ar focu’ –şi vaca şi viţica şi scroafa, cu purcei cu tot ! bine că mai avem ale găini,  mai avem şi făină,  cartofi, varză,  om trece şi de iarna care vine,  cu ajutorul lui Dumnezeu !”

¤¤¤¤¤¤¤¤

Trecu iarna.

După ce soarele  începuse să se vadă,  din ce în ce mai des, câmpul   semăna cu un cojoc murdar şi peticit. Pomii  răzleţi  îşi ridicau  crengile desfrunzite spre cer implorând parcă să fie iertaţi de ger şi de viscol. Se rugau pentru lumină şi căldură.  Promiteau rod bogat sau măcar umbră deasă. După un alt timp,  când,  mai ales spre spartul nopţii,  începea să se audă mai des  gâgâit de zburătoare dinspre apa mică a Geraiului,  câmpia începu să fumege iar prin aerul unduitor să se  înfiripeze chipuri nedesluşite de făpturi ireale.

Lumea începuse să se mişte. Bătrânii,  rămaşi alături de femei şi copii,  plecau acum,  câte doi,  câte trei,  spre locuri. Se uitau în jur,  se uitau la glie,  parcă miroseau aburul pământului,  presimţind aburul pâinii. „ E vremea de arătură,  spuneau cu toţii.  Iar când n–oi simţi rece la cur,  pe brazdă,  atunci e vremea să pui sămânţa. Glia, ca şi muierea,  dacă nu sunt calde nici treabă bună nu faci cu ele, pricepu–şi,  mânzule ! ?”     Şi se hlizeau, cu un fel de fericire tainică, numai de ei ştiută.              Repetată an de an, de la începuturi.

Mihai pricepea.  Înţelegerea rostului lucrurilor vine în chip firesc.  Copilul vede,  aude,  simte.  Trăieşte lângă ai săi tot farmecul vieţii,  al muncii,  al încleştării cu natura înconjurătoare. Bagă la cap şi imită.  Nimeni nu ţine cu el şcoală să–i spună,  cu de-amănuntul,  ce să facă,  cum să facă. Face şi el cum a văzut că face taică–său, unchi-său, bâtul.  Pe urmă,  ajunge mare. Pe nesimţite. Mihai e mare.  A trecut de doisprezece ani.  Nu a zis şi maică-sa că acum ţine locul lui Florea ?

D-aia nici nu–l mai aşteaptă pe unchi-său Chivan.  O să plece singur să are. „ Un’–te  duci, mamă,  singur,  singurel,  vai de păcatele mele” ,  se jelea biata Maria.  ” Dacă văz că nu vine unchiu’,  ce să fac ? O fi uitat,  o fi apucat la altele.  Eu trebuie să ar azi,  că e luni şi–i cald şi o să ne meargă bine,  că aşa spuneau şi bătrânii,  că acu’ e vremea ! „

Oftând,  Măria îl ajută să ridice plugul în căruţă. Mihai îl înhămă pe Mişu şi–o porni spre loc. Ajunse bine. Soarele era pe creasta dealului,  la bulgari.  Deshămă calul şi–l împiedică. Se urcă în căruţă şi încercă să dea  plugul jos. Fierul era greu,  băiatul crud.  Se opintea,  cu îndârjire,  cu disperare aproape. Nu izbutea.  Se dădu jos şi începu să tragă de plugul acela blestemat. Începuse,  pe nesimţite,  să plângă,  să vorbească de unul singur. Nu înjura,  căci nu  luase obiceiul acesta. De fapt,  nici când a ajuns om în toată firea el nu a înjurat. Când îl ajungea un necaz, în clipa cea mai grea,  nu rostea decât vorbele  împrumutate de la Florea : „ Eiii,  fir-ar paştiu măsii a nâmii ! „ Cea mai grea vorbă !  Iar cât despre unchiu’,  care n-a venit,  cum a zis,  o să–i spuie tot o vorbă de la taică-său : „ Foaie verde tiriplic,  ce–am vorbit a fost nimic ! „  Să–l dea de ruşine,  că nu şi –a ţinut cuvântul. Dar „…iată că nenorocitul  ăsta   de plug se mişcă  ! Aoleu,  aoleu, ….vine peste mine !!!” …………………………..

„ Bine,  nepoate,  ce te apucaşi să faci !? De ce n–avuseşi răbdare,  că doar îţi zisei –c-o să viu,  să mergem la arat !?”

Vorbele lui unchiu Chivan le auzea acum Mihai ca venite din depărtări. Încă nu se dezmeticise. Unchi-său l –a scos de sub plugul căzut peste băiat  din căruţa din care acesta îl trăsese. Băiatul fusese lovit,  pe semne,  destul de greu de vreme ce omul îl găsise leşinat. Acuma stătea cu dârele  de lacrimi pe obraz şi parcă nu pricepea ce–i cu el.

Într-un târziu,  s-a ridicat şi a luat calul de căpăstru. Unchiul s-a aplecat pe coarnele plugului şi munca începu.

Oftând,  din fundul sufletului său de copil, Mihai începu să se dumirească că aceasta va fi viaţa lui de acum înainte. O lungă,  o neînchipuit de lungă şi de grea luptă cu pământul.  O luptă adevărată,  nu o joacă.  Preţul luptei fiind însăşi recolta. Însăşi existenţa.  Viaţa !

Şi aşa se sfârşi copilăria lui Dunăreanu  F.        Mihai !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

2.-   P E N T R U     Ţ A R Ă     M O R  I     !

Anul  1917,  pentru cei de aici,  din lunca Dunării,  rămaşi sub ocupaţia germană,  a trecut tot  cam la fel cu celălalt,  în care începuse nenorocitul acesta  de război,  veni- i–ar numele !

Numai că,  nume sau veşti,  nu veneau deloc, deloc, de pe frontul ce se aşezase temeinic, de-acum, în Moldova. Comunicatele  oficiale, lipite pe geamurile Primăriei,  tot de faptele de arme ale nemţilor, austriecilor sau ungurilor, ” bătu–i-ar focu’, ”povesteau. Dar,  cine Dumnezeu mai ştie ce se întâmplă cu  ai noştri, cu adevărat. Veneau, tot pe ocolite, fel de fel de veşti.  Cum că ai noştri s–au întărit pe Siret şi că ţin frontul cu dinţii să nu răzbească duşmanul în Moldova. Că multe regimente,  copleşite de luptele grele de astă toamnă şi care au ţinut piept şi în iarna grea, au fost trimise în refacere tocmai pe lângă Iaşi, sau chiar mai încolo. Că,  în fine,  au trimis şi francezii un general burtos….. „Chiar aşa–l cheamă, soră-lică,  gheneraru’Burtălău” …   „..Că învaţă trupele să tragă cu nişte puşti noi pe care le–a adus din Franţa.”  „Poi, de ce naiba, Doamne-iartă-mă,  nu le–a adus de an,  că nu mai plecau oamenii tocmai p–acolo, pe la Moldova, pe unde o mai fi şi asta,  maică ! „  Că   treaba pe front s-a mai îndreptat şi nu se mai fugăresc unii pe alţii atât. Că stau prin tranşee şi doar trag cu  tunu’,  de nici nu-i văd la faţă pe inamici.  „ Că stau în pământ,  n–o fi ăl mai greu. Că–i cam ca în bordei. Ştiu oamenii ce-i  ăla.   Dar, or avea de mâncat,  de băut, de spălat,  de alea,  de alea. Că se aude că s-a îndesit  păduchele şi că–i nesătul,  arză–l-ar focu’, că–i chinuie pe bieţii români !”..” Mai bine ne mulţumeam cu ce aveam că,  uite,  dacă am plecat să ne luăm pământ de prin Ardeal,  acu’ l- am dat şi p–ăsta  de pe aici. Că parcă n–am fi în ţara noastră, c–aşa ne iau ăştia  mai toate roadele şi mai trec şi ca boierii,  de nici nu se uită la oameni şi trebe să te strecori pe lângă uluci, că pe şuşea trebe să meargă ei,  fir–ar ciucurii şi alămurile lor de împintenaţi ! „

Veni veste ascunsă şi despre ce se petrecuse în luna august pe la Mărăşeşti.             Oamenii spuneau că „ Machisen” ăla  al lor a căzut de pe un deal când a văzut prăpădul pe care–l făceau ai noştri în oastea lui.  „ Bine le–au făcut ! Să se–nveţe să se mai puie cu românii !….Cică ăştia, ai noştri, au sărit să se bată cu nemţii chiar în izmene …că se scăldau când  s–a sunat atacul…şi au sărit de i–au luat în bainete  şi i–au îngrozit pe nemţi cu uralele şi cu strigătele lor. Că, dacă nu mai aveau gloanţe, le dădeau cu puşca–n cap, ca cu bâta ! Că le săreau la beregată şi–i rupeau cu dinţii,  dacă ajungeau să se bată om cu om. Că nu s–a mai văzut şi nu  s–a mai pomenit o asemenea bătălie.”  „ Că au  căzut,  maică,  muuulţi ,  mulţi,  dintr-ai noştri da nimeni n–a avut rană–n spate !

Că au murit toţi, maică,  numai cu faţa la duşman.  Că a fost unu’ care dădea cu bomba–n inamic numai cu mâna stângă,  că p–a dreaptă   i-o ciungiseră ăia.  Că altu’, ofiţer,  maică,  a rămas siiingur, singurel după ce ăia  i–au ucis toţi soldaţii şi tot a continuat să împuşte cu mitralierul  până ce a fost îngropat sub cadavre de inamici….Aşa  s-a auzit,  maică,  c-a fost luptele alea p–acolo…,ce-o face Florea,  săracu’,  o fi teafăr,  o fi scăpat cu viaţă, Doamne, ajută-ne, Doamne ?! „

Toamna,venise şi vestea  că ruşii o cam terminaseră cu războiul. Că s–au dus la ei acasă  ca să–l dea jos pe ţar şi să facă republică.

„Ce–o fi aia,  maică,  republică,  că noi n–am auzit niciodată despre aşa ceva. Păi,  cum să fie ţară fără rege ?! Fără domnitor  ?! Ce-o fi aia să te duci tu,  că eşti mai al dracu’, să te sui pe tron şi să zici,  fă aia, fă aia,  că aşa am hotărât noi că e spre binele vostru. Care noi ? Care al vostru ? Poate al lor, că nici nu poci să şti cine-or fi ăia  de zic ei că ştiu să conducă ţara. Păi,  cine i-a învăţat  pe ei ? De unde să ştie ei să conducă ţara.  Păi,  au fost ei născuţi prinţi,  să ştie de mititei cine sunt,  cum să se poarte,  ce să facă,  ce să zică,  ce – i a lor şi cum să se poarte cu neamurile ? Că, ce mai,  prinţii se încuscresc cu toate neamurile. Se cunosc între ei. Se ţin de rude. Da ….când e vorba de pământ,  atunci se schimbă socoteala.  Păi,  regele nostru nu s–a certat cu neamurile lui când fuse vorba de pământ ? ” Până-aici !” , le-a spus,  şi „ băgaţi-vă minţile-n cap!”  Păi,..  c-o fi una,  c-o fi alta.. . Nimic ! „ Dacă n-aţi priceput că eu am moştenit o ţară liberă de la Carol ăl bătrân,  atunci să ne batem şi o să vedeţi că o să iau şi pământul ăla  strămoşesc,  pe care-l ţineţi voi cu de-a sila” . Păi, aia înseamnă să fi Rege. Să ştii ce  vreai şi să aperi ce–i al tău. Adică al Ţării. Că n–oi fi rege pe nori. Da Republica ?!  Să nu ştii la ce să te aştepţi.  Că, cică,  se numără mâinile ridicate în sus.  Păi,  şi dacă le ridică şi netoţii ? Să ne luăm după cei mai mulţi fără să ştim dacă sunt şi cei mai buni ? Oleo, maică, s-a dat lumea cu capu’-n jos ! Doamne-fereşte să nu vină molima asta şi pe la noi,  că nu şti ce te paşte. Acum, că ne-au răzbit nemţii, nu se ştie. Pân-la urmă, om vedea. Că ne mai ajută franţujii, că ne-om mai întări noi,  că or mai slăbi duşmanii,  Dumnezeu e mare. E o nădejde în victorie,  că nimeni nu pleacă la război doar ca să fie bătut!  Dar cu ruşii,  nu–i a bună ! E mare păcat,  maică,  să pui mâna să dai jos pe unul uns de Dumnezeu să fie în capul ţării. Să ţie cârma dreaptă. Dar…cine ştie ce–o fi fost şi pe la ruşi p-acasă…ce păcate or fi fost,  ce,  poci să ştii ?!”

¤¤¤¤

În fine,  până la urmă, a fost şi revoluţia ruşilor bună la ceva. Ei au încheiat un fel de pace separată cu inamicul  aşa că,  ce să facem,  ne-am luat şi noi după ei – că tot nu ne mai erau de nici un folos pe front –iar, pe la Sân’Andrei, am încheiat Armistiţiul. După acea înţelegere de la Focşani, domnul general Averescu a cerut pace şi s-a făcut prim-ministru. Toţi au răsuflat uşuraţi. Nemţii, cu atât mai mult, că văzuseră că nu mai puteau s-o ţină mult, cu trupele împrăştiate prin toată lumea iar acasă cu foamete şi cu scandaluri pe străzi, căci veniseră prizonierii acasă şi aduseseră şi din ideile ruşilor. Acum, chiar împăratul  acela  al lor, mustăcios şi cu casca aceea cu corn în creştet,   „Casier, Cazier, maică, că nici nu poci să-i spui bine numele” , vedea cum îi cam fuge pământul de sub picioare iar pe vapoare nici marinarii nu mai voiau să-l suie.

Aşa că,  după ce şefii au discutat chiar pe la începutul anului, pe fronturi lucrurile s-au mai domolit ; mârâiau doară unii la alţii,  dar nu se mai muşcau ; iar pe la Sfântul Gheorghe a dat Dumnezeu de s-a semnat  Pacea de la Bucureşti.

După aceea au început să vină şi din oameni,  pe la casele lor. S-au reluat serviciile poştale în toată ţara.  Acum toţi puteau să afle,  cu adevărat,  ce se întâmplă,  ce s-a întâmplat.

Pe la Primării au început  să se afişeze liste nesfârşite,  care cu prizonieri, care cu dispăruţi, care cu „morţi pentru Patrie” …..

S-au afişat liste lungi.

Nesfârşite liste s-au afişat.

Clipe lungi au început să curgă, clipe de spaimă, clipe de speranţă, clipe de zbucium, de emoţie, de tremur……clipe în care, prin păienjenişul ochilor înlăcrimaţi, abia de puteai dibui numele căutat,  numele aşteptat. Numele despre care nu mai auziseşi nimic sigur de aproape doi ani.

Curgeau clipe de nedumerire,  de împietrire,  de neîncredere atunci când numele căutat nu era pe nici una dintre listele metodic întocmite de furierii marilor unităţi,  special pentru a fi distribuite în teritoriu,  potrivit ordinii avute în vedere  la concentrare,  la începutul campaniei.

Femeile puneau pe copii să le citească listele Ele,  cele mai multe, nu cunoşteau carte. Nu ştiau nici să scrie, nici să socotească. Ele ştiuseră să muncească,  din zori şi până în noapte, la cot cu bărbaţii. Ele ştiuseră să fie surori, soţii,  mame. Ştiuseră să aibă grijă, fiecare, de omul ei. Să fie sănătos, zdravăn, bun de muncă,  să  ţină la tăvăleală. Să poată purta poveri,  să nu fie văicăros, să se mulţumească cu puţinul ce,  mai întotdeauna, le rămânea după împlinirea datoriilor.

Acum,  oamenii plecaseră să –şi plătească datoria cea mare către Ţară. „ Când Patria te cheamă sub drapel / Dator este românul să lupte şi să moară pentru el !”

Au plecat pe front unde,  în cele mai incredibile condiţii,  au fost sănătoşi la minte şi la trup, cât au putut; au ţinut la tăvăleală ; au purtat poveri  de neînchipuit ; nu s-au văitat ; s-au mulţumit cu puţin.

Dar…… au şi rămas  mai  puţini !

Unii au murit în încleştările războiului,  în împrejurări atât de variate încât cu greu se poate deosebi moartea „eroică” de moartea „obişnuită”!  Toţi cei care au pierit în lupte merită nume de eroi.  Toţi au trăit, până la ultima clipă,  alături ; toţi au luptat cu îndârjire,  cu speranţa în victorie. Nimeni nu a plecat în linia întâia cu gând să moară.  Au acceptat, bărbăteşte, ideea morţii dar au sperat în viaţă. Viaţa cea veşnică şi sacrificiul lor este cântat acuma  la ieşirea cu Sfintele Daruri  !

Alţii au murit după ce au fost răniţi. Au îndurat suferinţe  din cele mai grele şi privaţiuni de tot felul prin spitalele de campanie. Unii au murit în chinuri cumplite. Şi-ar fi  dorit moartea cea iute ; moartea de glonţ, de grenadă,  de obuz. Implorau să fie ajutaţi să moară pentru că nu mai suportau chinurile. Doar medicii militari şi surorile de caritate ar putea spune câte bătălii pentru viaţă au fost date,  câte câştigate,  câte pierdute. Şi cu ce preţ. Câţi mari mutilaţi au rămas să îndure neajunsuri de tot felul, umilinţe, uneori chiar înjosiri. Patria recunoscătoare are, deseori, memorie scurtă. .

Alţii au murit în lazarete,  în incinte improvizate, în şcoli sau alte instituţii publice sau private ce fuseseră rechiziţionate,  în corturi sau chiar sub cerul liber. Au murit de boală. În special de  acele cumplite boli contagioase apărute pe fondul mizeriei. Dizenteria. Tifosul exantematic. Pe primul loc  tifosul.  A ucis această cumplită  epidemie,  răspândită prin păduche,  poate mai mulţi oameni decât a făcut glonţul.

Soldatul  Dunăreanu  Florea ,din 59             Inf.Romanaţi,n-a murit de  glonţ !

De fapt,  el nu apărea nici mort,  nici dispărut,  nici prizonier,  nici dezertor,  nici rănit netransportabil .  Nu apărea pe nici o listă.

Zi de zi,  Mihai şi cu maică–sa veneau la Primărie unde băiatul se înghesuia să vadă dacă  sunt afişate liste noi,  dacă au mai apărut alte veşti. Nea’ Mărin,  de ţinea locul notarului, i-a spus Măriei să scrie la „Crucea Roşie”   şi i-a dat şi adresa ; să întrebe de soarta omului,  că ăia  ţin toate socotelile. Au ajuns, în goană,  acasă şi Mihai s-a pus pe scrise. A doua zi a şi dat plicul la Primărie, să ajungă la poştarul care venea de la oraş, din vreme în vreme.

Soldatul  Dunăreanu  Florea  a  murit  de              tifos  !

Vestea a înmărmurit–o pe Maria,  care a înţepenit ca o stană de piatră. Se uita şi nu zicea nimic. Se uita la Stănică,  alde Ciovică, cum îi spunea că a stat cu Florea împreună,  pat lângă pat, în corturile regimentului, instalate  acolo,  în Moldova,  la Poiana Cârnului.  Cum s-au zbătut amândoi, între viaţă şi moarte,  cum aiurau din cauza fierbinţelii, cum nu puteau mânca şi cum vărsau tot ce puneau în gură,  cum sufereau de sete cumplită,  făr–de–saţ,  cum i-au îngrijit surorile alea,  de-i şi spălau de neputincioşi ce erau  şi cum,  ce să mai zică,  într-o noapte,  ba,  chiar spre zori,  Florea a mai horcăit ceva,  a dat să spună ceva,  nu l-a înţeles,  s-a mai zbătut un pic şi apoi s-a liniştit. ”Credeam că l-a cuprins somnul,  dar dimineaţă era ţeapăn. L-au luat sanitarii pe brancardă şi l-au îngropat într-o poiană,  chiar alături de lazaret. ”……”Sunt mulţi de-ai noştri îngropaţi acolo,  Mărio. Şi de pe aici şi de altundeva. Sunt mulţi. Eu…nici nu ştiu cum de am scăpat.   M-au dus apoi la un spital mare, la Iaşi. De acolo viu acu’…..Aşa că,  asta e !  Florea a murit din iarnă,  de Sfinţii Trei Ierarhi.  Ca să ştii,  să –i faci pomenirea.  A fost om bun,  Mărio,  Dumnezeu să-l ierte ! A fost cel mai cinstit ! „

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Mai apoi, într-un târziu,  a venit răspuns şi de la Crucea Roşie.  Şi la Primărie,  pe nişte liste suplimentare,  în lungul şir de morţi,  apăruse şi numele lui Florea.

În sat erau,de-acu’,multe vădane ce-şi             plângeau soţii căzuţi în Război.

Într-o zi,  după ce ieşiseră de la slujbă,  chiar în curte bisericii din vale, Măria o ajunse din urmă pe Leana a lui Cucui,  ăl  de-a fost primar când a început războiul.

-„Auzi, fa, tu ştii pe unde s-o ajunge la Poiana             aia a Cârnului, soră-lică ?”

-„Da,  ce treabă ai  tu p-acolo ?!”

„Păi,  cum, ghia, oleu, nu trebuie să mergem să tămâiem morţii noştri ? ! Cum să stăm aşa, să nu ştim cum sunt ei, acolo, îngropaţi ! Or fi chiar unul lângă altul, că doară erau din acelaşi sat. Au fost în acelaşi regiment.”

„Poi,  da!  Vezi să nu ! Cum de–ţi trecu ţie prin cap aşa ceva !? Cum să fie Florea al meu lângă Florea al tău ! Ce,  Florea al tău fuse vreodată primare?!”

Măria se uită lung, luuung la Leana lui Cucui care îndesi paşii şi o luă,  cotind spre Dunăre, către casa lor cea mare,  de pe malul apei.  Şi acu’,  tot un neam de–a lor,  tot d–alde Cucui,  era primar în sat.

O mare amărăciune o cuprinse,  de-odată.  Când s-or isprăvi,  dacă s-or isprăvi vreodată,  astfel de nedreptăţi ? Când o înţelege lumea că aşa e,  cum zice Popa Praz,  că dacă deschide mormântul nu se mai cunoaşte ale cui oase sunt acolo,  ale împăratului sau ale oşteanului ; ale săracului sau ale bogatului.  Cât mai trebuie să suporte biata lume,  cât sânge,  lacrimi,  durere să mai fie pe pământul  ăsta  ? Nu le ajunge cât s–a pătimit în Războiul despre care se spune că a aprins toată lumea ?

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Toamna,  au început  şcolile.

Mihai Dunăreanu a început  arăturile.

Culesese via,  se pregătea de terminat de cule porumbii, aşezase lemnele aduse de unchiu’Chivan din Calnovăţ,  la un loc mai ferit, pentru la iarnă. Trebuia s-o ajute pe maică-sa la murături,  să spele bine,  bine putinile,  să pregătească pivniţa.  Îşi luase în serios rolul de bărbat în casă. De om pe care poţi să te bizui. De principal sprijin şi speranţă al mamei,  de frate mai mare ce trebuie să aibă grijă de fraţii săi mai mici Grea povară pe umerii unui tinerel de  paisprezece spre cincisprezece ani!  Dacă te gândeşti bine,  el nici nu prea şi-a dat seama cum de s-au petrecut toate aceste lucruri  care l-au adus în această situaţie. Parcă ieri se lupta cu cucutele,  visând la fapte mari de arme. Parcă ieri îşi zicea că o să meargă mai departe la carte şi că o să-l întreacă pe Toma  a lui Cucui,  care nici nu ştie unde-i capul lui Mihai Viteazul !

Parcă ieri trebuia să vină clipa să meargă cu tatăl său la bâlci,  să se pozeze. Când au trecut toate acestea ? Unde a rămas copilăria ?  Unde este tata,  cu privirea aia a lui,  hotărâtă, cu mâna mare, groasă, bătucită, dar care ştia să-l atingă atât de uşor peste ceafă şi să-l privească într-un fel anume când venea cu premiul de la şcoală ?

Mihai privea, uneori, în gol şi simţea cum i se ridică un nod în gât. Îi venea să plece,  să fugă,  să se ascundă undeva şi să stea acolo, nevăzut, neauzit,  ca să poată să plângă în voie. Să plângă mult, mult. Chiar şi să urle de durere,  cum urlă câinii când îşi pierd puii.

El nici măcar n-a putut să-l plângă bine, bine pe taică-său.  A fost un fel de înţelegere tăcută între el şi maică-sa,  pentru a nu speria pe ăia  micii. Se uitau unul la altul,  ochi în ochi, şi simţeau cum se sprijină în durerea aceea atât de mare încât nici nu i se putea da glas. Măriei şi lui Florea şi aşa nu le-a plăcut,  niciodată, să-şi dea pe faţă  simţirile. Nici la bucurie,  nici la necaz,  ei nu dădeau pe faţă ce aveau în suflet.

Forma aceasta de stăpânire o învăţa acum şi         Mihai.

Şi Filică învăţa.  Carte învăţa.  Acu’ l-a dat şi pe Nelu la şcoală.  Dom’Gruia zicea de Filică că este isteţ,  că seamănă cu frate-său. Şi lui Mihai i-a zis Domnu’,  direct,  pe uliţă când s-au găsit, că acum datoria lui principală este să aibă grijă ca fraţii săi să ajungă oameni mari şi învăţaţi,  dacă aşa a fost soarta lui,  să  le fie şi frate şi un fel de tată ! I-a zis Domnu’ atunci că are mare încredere în el,  că n-o să-l facă de râs,  că doar el i-a fost cel mai bun elev.   Auzi ! „ Cel mai bun  elev ! „ El,  nu  Toma a lui Cucui !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Tot în acea toamnă s–a făcut Pace.

Pace peste întreg pământul,  între toate

neamurile ce fuseseră încăierate.

România era printre învingători.

Pacea aia  încheiată  de Sfântul Gheorghe a fost anulată  ;  Regele şi cu Armata au venit din Moldova ; nemţii au fost somaţi să plece din Ţară şi,  apoi,  la  1 decembrie,  s- a unit  şi Ardealul cu Patria Mamă,  astfel cum Bucovina şi Basarabia deja o făcuseră.

Se înfăptuise  ROMÂNIA  MARE  !

Visul neamului, împlinit peste veacuri. Visul început de Mihai Viteazul şi trăit acum de supravieţuitorii acelei mari încleştări dintre popoare.

Când tratatele de pace au fost încheiate  şi frontierele stabilite,  Regele Ferdinand şi cu Regina Maria s-au încoronat  la Alba Iulia,  în mijlocul ţării  „dodoloaţe” !

În urmă,  însemnate cu sânge,  au rămas în cărţi,  în pietre,  dar mai cu seamă în sufletele oamenilor nume precum  MĂRĂŞEŞTI ; MĂRĂŞTI ; OITUZ ; CERNA ; JIU ; OLT ; NEAJLOV ;CIREŞOAIA ; CAŞIN ; TURTUCAIA ; RĂZOARE ………

Nume de locuri sfinţite de jertfe.

Nume pentru care oricare român adevărat va trebui să tresalte de emoţie şi recunoştinţă, la auzul lor.

Nume care însemnează pământ îngrăşat cu sânge şi oase de eroi, pământ  care va trebui să fie bine păzit,  bine îngrijit,  bine rodit cu noi generaţii care să fie capabile să urmeze,  la nevoie, pilda înaintaşilor.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

+++++++++++++++++++++++++++++++++++            +++++++++++++++++

Limbajul sec al cifrelor,  după datele culese  şi publicate din Arhiva Generală a Ministerului de Finanţe,  Fond Datorie Publică, Dosar 20/1920, arată că pagubele cauzate României de ocupaţia străină,  discutate la Conferinţa de Pace de la Paris,  se ridică la fabuloasa sumă de cca. 72 miliarde lei aur,  fără a se lua în calcul pierderea tezaurului naţional, apucat pe mâinile bolşevicilor şi fără a  se socoti inestimabila valoare a celor peste 800 de mii de morţi, grav răniţi sau dispăruţi. În fapt,  Ţara a pierdut peste un milion de oameni,  avându-se în vedere şi pierderile înregistrate printre civili. Sub acest aspect,  preţul Marii Uniri a însemnat şi pierderea unei cincimi din populaţia activă.

România Mare avea acum 295 de mii de km.pătraţi  faţă de cei 137 de mii de dinaintea războiului. Avea 18 milioane de locuitori faţă de numai 7 milioane, în 1916.  Timp de peste doi ani, cca. O sută de mii de km.pătraţi din teritoriul iniţial au fost ocupaţi de inamic. Acesta a practicat, meticulos şi sistematic, o nemiloasă exploatare a bogăţiilor naturale.

României i s-au recunoscut,  oficial, pagube doar la valoare de 31 de miliarde de lei aur. Dacă se are în vedere că producţia anuală a României antebelice ajungea la cca.2 miliarde de lei aur, rezultă că în acei doi ani de război s-au distrus  bunuri pentru care populaţia a muncit,  din greu, vreme de 16 ani !

Cu toate acestea,  bucuria de a avea o ţară nouă,  unită şi victorioasă, a creat o asemenea emulaţie, în toate segmentele populaţiei,  încât refacerea economică s-a realizat într-un ritm neaşteptat de rapid.

În zece ani,  producţia industrială era deja de 2, 5 ori mai mare decât cea antebelică iar, în 1929, agricultura înregistra o producţie cu 140 % mai mare decât în anul precedent !

( Muşat – Ardeleanu  = „România după Marea             Unire”)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++            ++++++++++++++++++

Realizarea cea mai mare, care s-a şi simţit din plin la sate,  a fost, însă, respectarea cuvântului pe care M.S. Ferdinand îl rostise în tranşee  :  „Luptaţi cu curaj ! Nu va fi degeaba ! Veţi avea pământ ! Dacă nu voi,  atunci urmaşii voştri ! „…. Şi chiar aşa a şi fost. Reforma agrară ce s-a realizat prin exproprierea a peste 60 % din marile latifundii a făcut ca fiecăruia să i se poată da petecul de pământ promis.  Actul de împroprietărire,  cu efigia marelui domnitor,  în ţinută militară de campanie,  cu casca de oţel pe cap,  era acum înscrisul cel mai de preţ al fiecărui sătean !

Dorul secular de pământ era – în parte –              potolit.

Oamenii au văzut că n-au luptat de pomană,  că morţii lor n-au murit în zadar. Aşa că au purces, hotărâţi, să muncească, să-şi refacă Ţara, căci  ştiau prea bine că  munca este nu numai rostul vieţii ci şi cheia bucuriilor pe care tot viaţa le mai lasă să se strecoare.

„Dar, în sat la noi,  spunea Maria,  tot astfel cum am auzit că se mai petrece şi prin alte sate, tot…cine poate, oase roade…”

Pentru că,  nu numai că s-a încercat,  dar chiar s-a şi reuşit să se înfăptuiască manevre de păcălirea văduvelor  şi orfanilor de război  în sensul ca pământul cuvenit acestora să nu ajungă la ei. S-au întâmplat şi situaţii în care unii dintre cei ce  îşi primiseră pământul cuvenit să nu fie în stare să-l  muncească din lipsă de animale, de unelte sau chiar de neputinţă. În aceste cazuri, hrăpăreţi ca alde Cucui, s-au bulucit şi au luat pământ, pe preţ de nimic.

Au apărut aşa dar,  o nouă clasă de îmbogăţiţi  de război,  foarte asemănătoare ca fire celor de la oraşe,  a acelora ce făcuseră avere speculând alimentele,  îmbrăcămintea, carburanţii, combustibilii sau alte asemenea bunuri ce nu se găseau uşor dar care erau de mare trebuinţă. Lăcomia omenească s-a dovedit a fi fără de margini iar profitorii de pe urma suferinţelor omeneşti au arătat că ei nu au nici obraz, nici frică de Dumnezeu.

Viaţa a mers înainte.

După un timp,  mai prin toate satele, cu bani adunaţi tot de la oameni,  s-au înălţat fel de fel de grupuri statuare, troiţe, plăci comemorative,  monumente.

Prin unele oraşe, în special prin cele aflate în preajma locurilor bătăliilor, s-au amenajat prin cimitire spaţii speciale, separate. Acolo,  de Înălţare, se făceau slujbe de pomenire iar copiii aduceau flori pentru eroi. Le lăsau pe treptele reci ale câte-unui monument.

Fanfara regimentului dădea onorul.

„Veşnica pomenire” ,  intonată de preoţi,             înfiora ca totdeauna.

Lumea  adunată lăcrima.  Cerşetorii se înghesuiau.  Printre ei,  uneori,  ciungi,  ologi, orbi, desfiguraţi, în vechi,  jerpelite,  decolorate zdrenţe din care,  cu greu,  se mai putea desluşi  că odată,  de mult,  acelea fuseseră uniforme de campanie !

Muzica militară se retrăgea.

Copiii  o urmau,  sărind fericiţi în câte un picior ; alţii,  foarte importanţi în ce făceau,  mergeau în cadenţă şi imitau salutul  militar.

Câte–un câine vagabond era luat la goană de prin preajma mormintelor pe lângă care se aciuise,

În urmă,  rămâneau mereu tot aceleaşi şiruri,  şiruri,  plutoane de cruci albe,  toate la fel, aliniate, mereu,  tot ca pentru paradă.

De o parte a aleii,  pe acele semne de vitejie,  se putea citi :  Ion,  Gheorghe ; Marin ; Petre …soldat …sergent…sublocotenent …maior.

Pe cealaltă parte a aleii :  Johann ; Georg ; Peter ; Hans, ….soldat..sergent…sublocotenent… maior. De fapt,  sub acele cruci,  uneori,  nici nu se aflau oasele acelor oameni care au fost !

Ele albeau în gropile comune, imense,  sub varul aruncat peste cadavre,  prin tranşeele   acoperite şi nivelate în grabă,  sau prin multe alte locuri pierdute, uitate.

Sub acele cruci odihneau acum doar nume. Nume alese de furieri, de prin evidenţele militare. Doar…”Cultul Eroilor „ trebuie întreţinut,  nu-i aşa?

Doar   C R U C E A,  din înălţimea ei,  veghea egal somnul de veci al celor ce se înfruntaseră pe câmpul de onoare .

00000000000000

3.-   ŞI-ŢI VA FI MORMÂNTUL

ÎNCUNUNAT CU FLORI !

Pe o variantă a  şoselei dintre Vaslui şi Iaşi,  între Dobrovăţ şi Bârnova,  se află,  pierdută printre colinele bogat împădurite,  o aşezare săracă,  de oameni săraci,  departe de tot ceea ce putea însemna,  cât de cât,  acces  la civilizaţie,  în felul în care aceasta era percepută de trăitorii României, în torida vară a lui 1980.

Când  „ DACIA  1100 „ a pătruns,  în fine,  după un urcuş dificil,  pe un drum neamenajat, plin de hârtoape,  în acel cătun,  uliţele s-au umplut imediat de un cârd de copii bălani,  desculţi, murdari şi zdrenţăroşi,  gloată care prin chiote, urale şi alte fel de fel de semnale  părea să –şi  manifeste nu numai surprinderea dar şi încântarea de a fi martori la ceva cu totul particular.

Drumeţii au oprit şi , din portbagajul turismului,  au oferit copiilor ce au avut la îndemână:nişte roşii imense,  „inimă de bou” , crescute acolo,  departe,  în lunca Dunării, în gospodăria lui Mihai Dunăreanu. Unul dintre copii s-a apropiat,  a luat leguma,  a privit-o,  minunându-se, a încercat să şi-o ducă la gură şi apoi,  dintr-o dată,  a zbughit-o.  „ Stai,  unde fugi, băiete ? !”   „Mă duc s–o duc  lu’mămuca !”  …Călătorii au rămas consternaţi. Au luat  naveta plină şi au împărţit  tot conţinutul celorlalţi copii care,  în mod evident, nu mai văzuseră cât de milostiv poate fi Dumnezeu cu unii şi cam ce fel de recolte pot exista pe alt undeva.

Aici,  în Poiana cu Cetate,  aşezare ce aparţine de Slobozia  Iaşilor,  timpul părea că se oprise de ceva vreme. Era greu de crezut că oamenii de pe aici nu ar fi auzit de lumină electrică,  de televiziune,  de canalizare,  de apă curentă,  de diferite aparate electrocasnice,  dar  toate aceste înlesniri normale pentru epoca în care trăiau erau,  de fapt,  foarte departe de viaţa lor. Şi aceasta  la numai vreo 30 de km. de Iaşi.  De cea de-a doua capitală a Ţării.  Inima culturii.  Oraşul lui Cantemir,  al lui Dosoftei,  al lui Creangă, Eminescu, Teodoreanu…….. Aproape de finele secolului XX  !

Aici,  de la cel mai bătrân om din cătun,  moş Vasile Păduraru,  creştin ce avea în cârcă vreo 86 de ani,  călătorii au aflat că – în adevăr – în acea zonă,  în vremea de demult a primului război,  au fost  aşezate trupe româneşti în refacere,  aduse de pe front  şi că,  tot pe acolo, a existat şi un mare spital militar de campanie.  Moşul spunea că îşi aminteşte cum că el,  ce fusese  tocmai lăsat la vatră ca invalid de război, n-a putut să stea de geaba şi i-a ajutat pe militarii activi,  aşa cum a putut, pentru ca aceştia să sape nişte gropi mari şi adânci,  în mijlocul pădurii ….” Undeva,  departe, nu se mai cunoaşte acel loc….”,  gropi în care au fost lăsaţi morţii din spitalul militar.   Că,  pe urmă,  în Slobozia,  s-a ridicat un monument din piatră,  în cimitirul satului,  pentru ca să-şi aducă aminte oamenii de acei morţi,  precum şi de morţii lor,  care şi pe unde au apucat şi ei să fie îngropaţi prin acele  depărtări pe unde i-a dus iureşul războiului.

Locul acela,  din pădure, era cunoscut de oameni drept Poiana cu Cârnele!  Cârnele vine,  deformat,  de la cârlani,  deci  mioare – oiţe până la doi ani– şi,  ca atare n-avea nici o legătură cu vreun „Cârn” despre a cărui poiană povestise  Stănică alde Ciovică ,  aşezarea fiind căutată sub acea denumire. Bine că ne-am lămurit, îşi ziseră drumeţii şi hotărâră să meargă la cimitirul din Slobozia.

Printre mormintele modeste,  tupilate printre flori de câmp  şi iarbă deasă,  ici,  acolo,  câte o cruce mică din piatră. În rest,  toate din lemn.  Unele în chip de mici troiţe. În mijlocul cimitirului, pe un mic postament,  o cruce mai mare,  nu foarte înaltă,  albă,  văruită cu grijă.

Pe soclul acesteia  se afla o placă de marmură albă.  Cu litere negre sta scris :  CINSTE OSTAŞILOR ROMÂNI  CĂZUŢI  ÎN  CAMPANIA  1916 – 1918 ,  iar,  mai jos,  cu litere mai mici,  tot negre :  „ Aici odihnesc morţii Regimentului 59 Inf. Romanaţi „

**********

Mihai  F.  Dunăreanu   s- a apropiat de  postament cu paşi  mici,  cu mers  şovăitor.

A citit cele scrise,  întâi în gând,  mişcând, totuşi, buzele rar şi tremurat iar,  apoi,  a  reluat cu o voce scăzută, răguşită, din care unele sunete ţâşneau strident, zgâriind urechea ca un scrâşnet ascuţit.

„ Aici  odihnesc  morţii  Regimentului  59  Infanterie  Romanaţi „,  a repetat el,  de  câteva ori,  şi parcă ochii i s-au aburit,  vocea i s-a stins iar privirea a început să se aţină spre un punct nedefinit,  mai  întâi spre ierburile amestecate cu maci şi albăstrele,  de prin cimitir, apoi spre un cer înalt, înalt, , pe fundalul căruia nişte fâşii de nori lungi, lungi, rari şi strălucitori abia de se zăreau în tăriile văzduhului curat.

După exact  64 de ani,   Mihai îl regăsise  pe              Florea.

Fiul se reîntâlnea cu tatăl !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Pe drumul de întoarcere  către casă,  Mihai Dunăreanu  intrase într-o stare de total dezinteres faţă de tot ceea ce s-ar fi putut defini drept atracţii turistice sau frumuseţi naturale, privelişti deosebite. Pe cât de nerăbdător,  de interesat în a vedea,  a comenta şi a înregistra totul pe drumul de la ducere,  pe cât de comunicativ fusese el,  taciturnul recunoscut,  atunci când se demarase acţiunea de căutare a mormântului „eroului necunoscut”,  cum glumeau ai săi,  pe atât de apatic, de închis în sine,  de indiferent,  se manifesta acum.

Ajunşi la Bicaz,  copiii  i-au arătat  barajul Hidrocentralei şi,  de asemenea,  cât poate să fie de frumos Ceahlăul ….” la   Apus,  ca un uriaş cu fruntea-n soare…”  Mihai izbucnise: „Hai, bre, acasă  d-acilea.  Ce-mi arătaţi voi mie ? Apă ?! Păi, n-am eu  destulă apă-n Olt,  în Dunăre ?!”

Era  mai mult decât evident.

Deşi fusese  „prelucrat” să se aştepte că dacă se va găsi locul cu pricina,  acolo n-o să fie altceva  decât,  poate,  vreun monument comun ….” Că au trecut două războaie  mondiale prin acele părţi şi că,  oricum,  nu stă nimeni să tot facă la morminte individuale, pe timp de război”.. el,  totuşi,  în fundul sufletului său,  în fundul inimii sale,  nu putea să conceapă să nu existe,  aşa cum este datina,  ca la el în sat, bunăoară,  măcar un mormânt mic, cu o cruce mică, din lemn tare, dar pe care să fi fost scris : „ Soldat Dunăreanu Florea” .

Cruce la care să se fi închinat,  lângă care să fi aprins o lumânare. Un mormânt de pe care el să fi luat un pumn de ţărână pe care să o aducă şi să o presare pe mormântul Mariei.  „ Să fie împreună,  săracii,  că aşa şi –au dorit,  bieţii de ei !” – gândi Mihai.

Acum,  drumul spre casă parcă nu se mai termina,  timpul parcă mergea înapoi,  vremea se stricase,  era pâclă şi , curând,  a şi început să plouă apăsător,  cenuşiu şi trist.

Gândurile lui Mihai au început să o ia şi ele înapoi iar,  în tăcerea care se lăsase în maşină, el  părea să fi fost cuprins de somn adânc.

Dar,  de fapt,  în spatele pleoapelor închise,  aşa,  ca pe un nevăzut ecran,  a început să se deruleze,  cu viteză ameţitoare,  însăşi imaginea vieţii lui,  pe sărite,  în cele mai neaşteptate situaţii ce se petrecuseră în aceste peste şase decenii,  de când era flăcăiandru şi până acum la vârsta sa de moşneag de 76 de ani.

S- a gândit,  astfel,  că un drum atât de lung ca acesta pe care l-a parcurs acum nu i–a mai fost dat să facă de atunci,  de când l–a luat la Armată.  Imediat,   i-a şi apărut chipul primului său comandant…….

„ Dom’ locotinent  Lovinescu  Constantin!  ….Băi,  ce om fuse ăla!  ! Ce om,  ce om !  Ăla  ofiţer,  odată !  Păi,  când  venea el la  cazarmă,  cu trăsura,  şi se dădea jos şi o lua cu cizmele alea „şantiuri”,  de sclipeau ca fulgerele şi–i clinchineau pintenii ca clopoţeii de la sănii,  şi–o  pornea,  clinc, clinc, primaşi dată la grajduri,  să vază el ce fac caii,  dacă au tot ce le trebuie şi dacă nu–i vreunul, Doamne-fereşte,  beteag,  păi  atuncea  nu te apuca tremuriciul ? Păi,  putea să nu fie totul ca la  Regulament ?! „

–         „ Dunărene,  Dunărene,  unde ciorile  te –ai ascuns,  râtane ? „

–          „Aici,  să trăiţi, Dom’Locotinent ! „

–     „Pune şaua,  de îndată, pe  Haiduc,  fir –ar coada lui de armăsar, las -că-i  dau eu nori să  mănânce,  acu’,  vede el ! „

Haiduc era cel mai aprig cal din tot escadronul. Împreună cu el,  locotenentul câştigase aproape toate concursurile ce se organizau între unităţi.

Când a recrutat,  Mihai a „căzut” la călăraşi  şi,  după un timp,  a apucat pe mâna domnului Lt.Lovinescu. Când îşi verifica oamenii,  acesta obişnuia să–i ispitească….. fiecare de unde  e ; ce-a fost în civilie ; cu ce s–a ocupat ; ce patimi sau ce pofte îi stăpânesc şi alte asemenea interogaţii. În timp ce locotenentul îi chestiona pe recruţi lui Mihai i–au revenit în minte clipele în care, împreună cu băieţii de seama sa, păştea caii prin Gerai.  Şi–a amintit pe Mişu,  pe Luminiţa,  alte păţănii din copilărie. I le–a spus locotenentului,  cum –au venit în cap. Acesta  l–a ascultat,  cu interes. Apoi,  l–a  încercat,  direct,  pe spinarea lui Haiduc,  cal abraş,  nestatornic,  viclean  şi  mincinos.  Când se făcea că e blând şi paşnic,  când te pomeneai, brusc, că se cabrează cu copitele asupra ta sau că îţi trage o muşcătură,  tocmai când nu te aşteptai. Da’,  altminteri, cal cu mare suflet,  cu gustul întrecerii şi cu o forţă parcă fără de sfârşit.

De la prima întâlnire,  Mihai a avut norocul să găsească vorba potrivită pentru acel armăsar.  ”Eiiii ,  fir–ar  paştiu  măsii a nâmii  ! Eşti mai dăştept  ca mine,  mă ! Ee,  las–că–ţi arăt eu  ţie! ”.  Calul  i–a ascultat vocea  joasă,  puţin aspră, puţin răguşită   l-a  mirosit, a fornăit  ; s-au uitat ceva vreme,  unul la altul,  drept în ochi,  apoi armăsarul a început să dea din cap, în sus şi în jos. Când Mihai  şi–a pus mâna sub botul calului iar acesta a început să mestece,  jucând uşor pe picioare,  cu un aer de veselie,  locotenentul a izbucnit : „ Ce–ai scos din buzunar,  ţărane ? Ce i–ai dat calului,  râtane ?!”    „Un morcov,  să trăiţi,  Dom’Locotinent  ! Am fost de rând la popotă ş–am luat şi eu vreo doi-trei. Îmi place şi mie, place şi  la cai,  ştiu eu.  Că–aşa–i  plăcea şi lu’ Mişu al nostru.  „  Morcov,  ai ?, morcov,  fir–ar –să fie !. Cum de nu m-am gândit eu până azi !? Care-l stăpâneam  cu zahăr.  Morcov, auzi, morcov ! …..Dunărene,  ascultă comanda la mine !  De azi eşti scos de la alte servicii.  Eşti numit şef de grajd ! Nu, mă,  stai ! Nu chiar de grajd ! De boxă ! De boxa lui Haiduc ! De acu’, răspunzi cu capu’ de armăsar. Vezi să fie în cea mai bună formă, la ori ce oră din zi şi din noapte. Ai înţeles ?  Executarea !” .-

Amintirile lui Mihai despre timpul petrecut în armată sub comanda  lt.Lovinescu Constantin se opreau prin anii 1935-1936,  când a fost concentrat şi  s-au regăsit prin Măxinenii Brăilei.  Acum comandantul era maior şi avea în subordine un batalion, cu două escadroane. L-a recunoscut imediat pe „ ţăranul” acela de la Dunăre, venit recrute prin 1924,  şi si-a amintit şi de povestea cu morcovul lui Haiduc. Comandantul Lovinescu era un ofiţer de carieră,  iubit şi apreciat atât de oamenii lui,  cât şi de superiori.

Prin instrucţie,  tradiţie  şi fapte vitejeşti,  arma cavaleriei a fost,  de–a lungul timpului,  considerată mereu drept o armă de elită.  Câţi cunosc faptul că Alexandru Ioan Cuza,  Regele Ferdinand,  Mareşalul Ion Antonescu,  Generalii Sănătescu sau Rădescu,  ca să numim doar pe cei care au răspuns,  la un moment dat,  de destinele României  au fost ,  cu toţii,  ofiţeri de cavalerie ?

Din statistici rezultă şi împrejurarea că majoritatea celor onoraţi cu Ordinul MIHAI VITEZUL au provenit tot din arma cavaleriei. Despre  virtuţile şi tradiţiile armei din care făcea acum parte , Mihai afla multe  la orele de pregătire teoretică pe care tânărul şi ambiţiosul său comandant direct le preda în faţa „râtanilor”, vorbindu-le acestora cu căldură, cu înflăcărare şi cu vorbe pe înţelesul lor.

La ultima sa concentrare,  în 1940,  Mihai nu a mai avut ocazia să-l revadă pe fostul său comandant. Fiind înaintat în vârstă,  călăraşul  Dunăreanu F.Mihai nu a mai fost luat pe front când a început Războiul Sfânt pentru eliberarea pământului cotropit,  din nou,  de bolşevici.

Dar,  despre comandant,  a mai auzit Mihai câte ceva de la cei mai tineri, târziu,  când aceştia începuseră să se întoarcă pe la casele lor. Aflase, astfel,  că Dl.Lovinescu comanda Grupul de cercetare  54  al Corpului  IV de Armată.  Grupul era format  din două escadroane de cavalerişti,  un escadron de armament greu şi  din o unitate de transmisiuni.

Cavaleriştii locotenent-colonelului Lovinescu Constantin au fost printre primii care au trecut Prutul şi au angajat bătălii crunte cu ruşii.  După ce,  la Dalnic şi la Odessa ,  au luptat cu mare îndârjire,  ei au fost afectaţi unei mari unităţi germane împreună cu care s-au deplasat către Cotu-Donului. Între 22 şi 25 octombrie 1942,  acele trupe de cavalerie română s-au angajat în lupte deosebit de violente şi de sângeroase,  pentru stăpânirea cotei Kleţcaia.  Cu preţul vieţii a trei sferturi din efectiv, ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, cota a fost cucerită !

În fruntea „ râtanilor”,  pe care-i iubea ca pe proprii săi copii,  a căzut eroic însuşi comandantul Lovinescu Constantin. Fapta sa de arme a constituit prilejul unei citări excepţionale pe întreaga Armată Germană din Europa !

Ulterior,  Grupul ce fusese comandat de Lt.col.Lovinescu a intrat în încercuirea Armatei Roşii şi a fost constrâns să se predea,  alături de alte şase divizii româneşti din zonă,  în condiţiile în care întreaga Armată a şasea germană, în frunte cu generalul Von Paulus,  a avut aceiaşi soartă.

Considerată de noul regim drept o „armă burgheză”,  cavaleria a fost, treptat,  minimalizată în special prin drastice reduceri ale logisticei,  astfel încât, în 1952, ultima promoţie de cavalerişti a fost vărsată la alte arme iar caii trimişi să fie făcuţi salam sau clei de oase !

Dureros şi tragic sfârşit al unui corp de elită,  cu rădăcini adânci în istoria militară a unei ţări.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Legănat de maşină,  Mihai continua să                monologheze, în gând :

„Păi,  uite,  copiii ăştia  râd acu’ de mine şi–mi zic că sunt „cavalerul tristei figuri”,  cine-o mai fi şi ăla , că n-am auzit de el.  Ce ştiu ei ? Nu zic, sunt buni,  văd că–i doare de mine ; acu’, chiar văd că şi-au făcut timp şi au cheltuit o groază de bani de-am ajuns unde am ajuns. Că am stat şi la hotel, la Focşani,  când am venit ! A fost bine,  c-am ajuns şi eu să stau la hotel! Cel mai bine a fost când am făcut baie în cada aia mare,  de-am văzut cum se ducea tot reumatismu’pe ţeavă când am dat drumu’la cep. E bine să faci baie când eşti ostenit. Nu mai credeam eu c-o să ajung să văz locurile pe unde a umblat bietu’ tata, pe unde a luptat, pe unde a zăcut şi s-a îngropat. Da, biata mama, cât a dat ea, toată viaţa, să poată ajunge acolo. N-a fost chip ! Mereu, mereu,  era câte altele de făcut mai întâi. Cât s-a ţinut de mine şi mi-a zis să nu mă las până n-oi ajunge să aprinz o lumânare, chiar acolo, şi să iau pământ să-l aduc la noi acasă. N-a fost chip şi pace să ajung eu, pân-acu’. Să le dea Dumnezeu sănătate copiilor că şi-au făcut pomană cu drumul acesta lung,  de pot zice şi eu că m-am liniştit la inimă.             Acum ştiu şi eu ce, cum şi unde s-au petrecut toate alea. Când ajung acasă, o să-i trimit o sută de lei lui moş Vasile Păduraru,  că-i bătrân rău şi singur,  tot ca mine,  şi-a săpat la gropile alea mari, din pădure. Cum vânz din struguri, cum îi trimit banii, că e om bun şi cinstit. Că,  uite,  via de anul  ăsta  e bună la struguri,  taman ca atunci, în  1936,  de-am scos 800 de căldări şi-am strâns la bani de-am terminat casa de la tata săracu’. Că d-aia scrie pe frontonul  prispei „ M.F.D.” 1936.  Şi,  când m-a întrebat Caterina, nepoată-mea, : De ce scrie, tataie, MFD şi i-am spus că d-aia,  că M  înseamnă Mihai şi  F,  Florea  şi D,  Dunăreanu .  Dar cine-i Florea, tataie, zicea aia mică, că n-avea nici doi ani ; tata meu, i-am spus ; Aaaa, va să  zică, străbunicul meu, tataie, nu-i aşa ! Că d-aia zic că nu face tot neamu’ alde gineri-miu şi chiar al meu  cât face nepoata aceasta. Că-i singura mea nepoată şi am şi eu un foc că dacă n-am avut parte să-mi cresc băieţi,  măcar de nepoţi să am parte,  da,  asta-e.  Da’,  las-că nu ni se stinge neamu’ că, uite, frate-meu Filică are băiat de-a învăţat carte şi a ajuns mare prin capitala ţării..da ştiu că nu uită de unde a plecat  tat-său şi d-aia vine mereu pe la noi,  că tare–i mai place pe aici.

Şi….cum era cineva în stare s–o înşele  pe mama ? Că ea scotea bobii şi se aşeza pe pat şi ţinea socoteala în bobi şi ştia  astfel câte căldări s-a băgat în butoaie şi câte s-a scos şi,  tot aşa, câte bănicioare de grâu sunt în   hambar şi câte duble de porumb şi câte altele. Cât mai are să ne mai dea cumnatul Tilică, cârciumarul, pe vinul ce i l-am dat să-l vânză,  că ăla  nu ni  l-a plătit dintr-odată. Ce mai,  nimeni, nimeni  n-a putu s-o înşele pe mama. Ea a ştiut toate, întotdeauna. D-aia, după ce a rămas văduvă, cu cinci copii,  s-a înhămat la treabă şi a muncit din greu  : câmpul să facă roadă, să o strângă,  să o vândă la târg, să scoaţă bani,  să  ţie copiii la carte. Că numai pe soră-mea,  a de s-a măritat cu cârciumaru’,  a ţinut-o decât la şapte clase. Da’ Filică şi Nelu şi Iancu au umblat pe la multe şcoli.  Da’ au ajuns şi oameni mari.              Da’ a fost şi greu.

Că–mi amintesc când era să ne mănânce lupii iarna,  în sanie.  Că,  mergeam pe–un ger şi era o lună mare pe cer,  că am plecat de cu noapte să ajungem la Corabia,  că era Filică în gazdă şi să-i ducem lemne şi de mâncare.  Şi,  pe valea aia,  de la Gârcov, din stufăriş au sărit lupii la noi, că trecuseră Dunărea pe gheaţă, că veneau din Bulgaria şi erau flămânzi rău.

Şi atunci a aprins unchiu’ şomoiogu’,  uns cu păcură, şi l-a aruncat în haită. Dar unii nu s-au speriat şi tot încercau să sară pe noi în sanie. Şi caii erau speriaţi şi de abia mai putea unchiu’ să-i ţie în hăţuri. Şi atunci s-a nimerit de-a lovit Mişu un lup cu copita,  că era înhămat pe stânga, către stuf, şi când a izbit lupul l-a şi lăsat jos, plin de sânge. Şi atunci, lupii s-au năpustit pe hoit să-l sfâşie, că-i îmbătase sângele şi noi atunci am putut urca dealul iar când am ajuns la drum drept, caii au tot ţinut-o la galop, până ne-au pierdut lupii urma.

Da–mi pare rău că mi-am adus aminte de întâmplarea asta, cu lupii.  Că, tot atunci s-a întâmplat de l-am pierdut şi pe Spic ! Că i-am zis lu’ unchiu’ că de ce să-l luăm cu noi şi pe Spic în sanie şi n-am ştiut ce era în gândul lui când a zis că poate s-o întâmpla să ne prinză bine. Şi când Spic a simţit lupii, de departe,  unchiu’ l-a luat şi l-a ţinut strâns de zgardă,  să nu sară din sanie, cum vrea el; da’ când a fost să sară lupii pe noi,  unchiu i-a dat drumu’ şi am văzut,  imediat, cum a şi fost înconjurat şi apucat, din toate părţile,  că într-o clipă a şi fost gata. Nici n-a apucat Spic să chelălăe că haita l-a şi hărtănit.  D-aia îmi pare rău c-a murit  şi fără de folos şi nu trebuia unchiu’ să-l ia de  acasă, cu gândul acela rău, să-l arunce la lupi !

Şi d-aia zic : de râs îmi arde mie,  care,  de când a plecat tata la război ş-am rămas orfan şi m-a dărâmat plugu’şi m-am înhămat la muncă,  am mai avut eu vre-o clipă fericită?! Că doar am tras să-i ridic pe fraţi,  c-aşa a fost soarta mea, cum a zis Domnu’ Gruia. Ei,  poate n-o fi chiar aşa. C-am avut şi bucurie. Când am terminat casa,  n-au venit toţi fraţii şi am făcut mare petrecere şi ne-am bucurat cu toţii ?”             „Mai rămâne să te-nsori, Miai,  îmi ziceau  Uite,  noi suntem pe la casele noastre. Trebuie să te arunci şi tu în rândul lumii. Hai să facem o hârtie,  la notar, la avocat,  să rămâi tu cu casa de la bătrâni. Că noi ne-am ajuns. Toţi suntem cu carte,  cu servicii,  cu neveste,  cu rosturi la oraş. Tu să rămâi aici,  proprietar deplin, să continui obârşia noastră,  că tu şi cu mama aţi muncit de ne-aţi  arănit şi pe noi.

Cuvintele acelea, ale fraţilor,  cât şi înţelegerea făcută oficial i-au dat lui  Mihai o mulţumire adâncă,  bazată pe faptul că truda lui n-a fost zadarnică şi că fraţii îi recunoscuseră meritele. D-aia el, cât o trăi, tot o să-i ajute, o să le care tot ce-o putea. „ Că suntem o frăţie,  sânge din sângele lui Florea Dunăreanu,  şi aşa este  bine să se facă.”

În 1937,  Mihai  F. Dunăreanu şi –a găsit             nevastă de peste Olt.

O fată cinstită,  din familie numeroasă,  dintr-o comună apropiată de oraş.   „Pe frate–său îl ştiu eu,  nene „,  i-a zis Filică,  „E contabilul de la”  FEDERALA  CUZA  VODA „ din oraş. E om de treabă,  ne–am cunoscut,  ne- am vizitat,  am vorbit de familie. Am auzit că fata ştie şi croitoria. A făcut şcoală la SINGER.  Are şi maşina ei. ”  „ Da’,  salba  cică  şi– a  dat–o soră-sii,  să se poată aia mărita,  a doua oară,  că prima dată a lăsat-o unu’, un vaporean,  de care nici nu s-a mai auzit,  a plecat de pe aici.”

Nunta  s–a  făcut  cu tot  rostul  obişnuit.

În poză,  Mihai,  om în plină maturitate,  priveşte serios  spre viitor. Are ochii adumbriţi, obrajii brăzdaţi de cute adânci, timpurii, mustaţa neagră, tăiată scurt, fălci puternice, figură împietrită.  Nici o urmă de zâmbet,  de şagă,  de promisiuni glumeţe.   „ Viaţa e luptă ; nu ne arde de glume,  pare a spune.  Ne înjugăm la car greu,  pricepuşi,  femeie?!”

Ioana,  şi ea destul de vârstnică,  de vreme ce împlinea vreo 28 de ani, în aceiaşi poză privea încordată spre fotograf. Înaltă, cam ciolănoasă,  cu mijloc subţire,  cu păr bogat,  frumos,  cu ochii migdalaţi,  ca de romanţă….” Erau  mari,  adânci  şi  negri ….”, cu pomeţii obrajilor  ridicaţi pronunţat,  cu buzele subţiri, strânse.   Încredere  şi  hotărâre .  Aşa, parcă,  răzbea un mesaj nerostit. „Am priceput,  de la început totul,  părea a spune.  N–ai nici o grijă,  bărbate,  am priceput. O să muncim şi o să răzbim  !. ”

Căsnicia lor,  cât a durat,  a fost chiar de la             primele începuturi o continuă şi grea luptă cu viaţa.

Atunci când Mihai a plecat la ultima sa concentrare, Ioana rămăsese grea. A născut o fetiţă. În vara în care peste sat se mai scuturau,  uneori,  de bombe fortăreţele zburătoare, în drumul lor către bazele din Italia,  a mai născut încă una.

De îndată ce se auzea sirena instalată pe acoperişul Primăriei,  familia fugea înspre vie . Acolo exista ,  săpată din vreme,  o groapă acoperită cu scândură,  cu şipci încrucişate,  peste care se  pusese şi pământ,  cu credinţa că această  „cazemată”  ar putea să–i apere de niscai schije,  dacă ar pica vreo bombă prin preajmă.

Fuga în vie îi amintea lui Mihai de războiul dintâi. Când era el mic. De  vremea aceea  când Măria,  ca o cloşcă,  îi aduna pe copii şi-i ducea la adăpost. „ Doamne–Doamne,  când au trecut atâţia ani ? Cum de se repetă toate….iar război….iar mizerie….! Oare,  nici un copil să nu aibă parte să scape de toate aceste încrâncenări încrâncenate ale oamenilor? „.

Pe  noră–sa,  Maria n-a cântărit-o dintr–un  foc.  A încercat–o,  cu răbdare,  la treabă,  la vorbă,  la taine,  la muncă,  la glume.  „  Miai,  maică,  să ai grijă de femeia ta,  maică.   Că e bună  şi e greu să găseşti  ca ea.  Ai avut noroc.  Să te ţii de el,  măi băete,  mă auzi ?!.  Că eu cunosc la oameni ;  nu sunt încrezătoare ca tine,  să- i cred pe toţi că  sunt cel mai cinstiţi  !”

Dar ,  prima dată,  când s–a dus Maria cu fiu-său la moară şi i–a spus  noră–si să le gătească o ciorbă de scoici,  să fie gata când or să vină ei,  cum a fost ?  A luat Ioana scoicile din copăiţa de pe prispă,  le-a spălat,  bine, bine,  le-a pus în oala de pământ,  a pus ale zarzavaturi,  ce trebuie la ciorbă,  a pus oala pe pirostrii,  a dat focul la curpenii de viţă şi s-a dus să mai sape  la vie,  până se face de prânz,  că tot e focul mic.

Când  alătră  Brânduşa  şi se auzi nechezatul iepii,  care simţea odihna grajdului,  Ioana le sări în întâmpinare şi  îi ajută la descărcatul sacilor.

„ Gata masa,  ghia,  ?,  întrebă soacra ;  Gata, mamă, gata. Păi, nu ştiu eu ce foame trebuie să vă fie ?”

Şi   răsturnă pe măsuţă mămăliga şi le puse în strachină vreo două-trei felii de brânză grasă, untoasă de vacă. Şi alătură nişte ceapă dulce, gata curăţată. Începură să mănânce în tăcere, cu gândul la treabă,  la ce-au făcut,  la ce-o să mai facă. Din vreme în vreme, Mihai mai făcea câte un boţ de mămăligă şi-l zvârlea căţelei.  „ Da,  mai las-o puricilor de căţea,  maică.  N-o mai învăţa cu nărav,  că se face leneşă „,  zicea bătrâna.  Mihai tăcea şi-şi vedea de treabă.  Era scump la vorbă şi nici nu-i plăcea să dea explicaţii de ce face el un lucru,  de ce nu-l face.

Ioana puse,  apoi,  străchinile pe masă şi aduse ciorba de pe foc. O luă,  cu grijă,  de toarte şi se apropie de măsuţă.  Da’,  pe drumul oalei către masă,  se tot auziră nişte sunete înfundate din oală, de parcă ar fi fost plină cu pietre. Luă Ioana polonicul şi-l învârti prin ciorbă. Zgomotul se întări. Când puse ciorba în prima strachină,  Măria să leşine de râs ! Se uită şi Mihai la strachină şi atunci se porniră amândoi pe un râs de se ţineau cu mâinile de burtă ! Încercau să se potolească, iar arătau unii la alţii şi fiecare la strachină ! Râsul pornea iar şi părea că nu se va mai termina. „ Bine,  noră –mea,  puseşi scoicile întregi să faci ciorbă cu ele, fată-lică ? !”.  Şi.  dă-i cu râs,  şi dă-i cu râs. Ioana,  care nu ştia ce să mai facă,  se puse pe un plâns, cu hohote,  cu sughiţuri. Şi  Maria şi Mihai săriră, imediat, să o împace. O luară pe după umeri. Ioana era roşie, roşie….”Lasă-fată,  că nu e nimic. Pricepurăm noi că nu eşti crescută pe marginea Dunării şi că, poate, până azi nici n-ai ştiut că scoicile se mai şi mănâncă ! Lasă, maică,  că o să-ţi fac eu o ciorbă de o să –ţi lingi  şi degetele. Să vezi, maică, ce bună e, dacă ştii s-o găteşti. C-aşa mâncăm noi, maică, ce ne dă Dumnezeu de prin prejur. P-acilea,  noi mâncăm şi scoici şi ţipari. Alţii nici nu ştiu cum arată vietăţile alea. Nu te mai necăji. Lasă că o să fie bine !”

Totuşi,  în familie,  multă vreme s-a mai făcut haz pe seama debutului Ioanei în gastronomia locală. A fost şi printre rarele,  foarte rarele ocazii în care s-a auzit şi râsul lui Mihai  !

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Gândurile lui Mihai păreau un puhoi de ape,  un torent năvalnic, ce se zbate într-o strânsură, cu vuiet şi spume. Sar stropii,  în toate părţile, dar un singur şuvoi,  puternic,  e cel ce răzbate în vale.

Tot aşa,  gândurile săreau peste timp,  de la un fapt la altul,  fără limite, fără legătură. Dar un anume gând revenea puternic, îl stăpânea.  De ce i-a fost dat lui,  tocmai lui,  să îndure singur atâta greu în viaţă ? Ca şi acum.  De cinci ani este văduv.  A rămas singur în toată casa aia mare. Nu e mare ea, de fapt. Trei camere şi acareturile, dar pare imensă acum. Nu o mai poate umple cu nimic, niciodată. Copiii vin şi pleacă. El, însă,  rămâne singur, singur, aşa cum s-a simţit întotdeauna. De când a plecat tatăl la Oaste,  el s-a simţit părăsit,  fără să ştie vreodată de ce. De ce a fost nevoie să se petreacă totul aşa cum s-a şi petrecut ? De ce n-a mai avut el parte de copilărie,  de ce n-a mai putut el să meargă la carte,  de ce a trebuit,  toată viaţa,  să tragă la jug,  aproape fără de mare folos,  faţă şi de starea în care se  află agoniseala lui în ziua de azi ? De ce războaie,  de ce revoluţii ?  De ce a trebuit să plece Regele dintr-o ţară în care toate îşi aveau rosturile lor şi a trebuit să vină Republica,  să dea totul peste cap,  să nu mai fie nimic, nimic ca altă dată?

„Parcă Ioana murea  de inimă acu’,  dacă nu             se îmbolnăvea de  inimă  atunci ?!”

Şi îi veni în faţa ochilor clipa aceea grea,  de              neuitat .

Era cam prin 1951 -1952.  Recolta nu fusese strălucită. Primăvara ploioasă cu vânturi tari şi reci, care nu mai conteneau. Iar ploi, iar vânt şi  pe urmă arşiţă. O arşiţă lungă,  sleitoare. În fine, grâul recoltat a fost adus la hambar. Era destul de puţin.

N-au apucat oamenii să-şi strângă bine recoltele că prin sat s-au şi înfiinţat delegaţii de la Raion, care supravegheau  strânsul cotelor.  Cotele erau obligatorii. Nu în raport de recoltă,  ci în funcţie de suprafaţa cultivată ! ….” Nu mai merge ca altă dată.  Ce ! Vreţi să vă închiaburiţi ? Voi s-o duceţi bine-mersi şi muncitorii să facă foamea ? Tocmai clasa muncitoare, care este clasa conducătoare a scumpei noastre Patrii ? ! În comunism nu se pune interesul tău înaintea interesului celor mulţi ! „, se tot răsteau „tovarăşii”.

Doamne,  Doamne ! Ce de vorbe goale !

Ce vremuri crâncene.

Tocmai că,  în realitate, cei mulţi erau şi cei care o duceau din ce în ce mai prost. Cei puţini, activiştii de Partid, securiştii, conducerea locală de partid şi de stat,  o clasă minoritară de vânduţi diavolului roşu, erau aceia care nu duceau grija zilei de mâine.

Cotele erau formate din majoritatea bogăţiilor naturale ale României şi acestea nu erau destinate fondului de stat ci erau hărăzite să ia drumul măreţei Uniuni Sovietice ori în chip direct, formându-se lungi-lungi garnituri de marfare „marşrut” – care treceau graniţele fără oprire şi fără a fi înregistrate -,  ori prin intermediul acelor simulacre de societăţi mixte,  zise SOVROM-uri.  Sovromlemn; Sovrompetrol ;Sovromcereal ;Sovromtractor….SOVROM. . Adică,  o societate SOV(ietică) – ROM(ână) care, teoretic,  ar fi trebuit să fie rentabilă pentru ambii parteneri, aşa cum este concepţia naturală privind astfel de societăţi mixte. Dar, în realitate, situaţia a reprezentat oficializarea unei spolieri cu mult mai nemiloase decât a fost făcută vreodată de către oricare ocupant temporar al ţării noastre. Şi acesta pentru că, până la 23 august 1944, am fost inamici. Nu a mai contat că de atunci şi până la încheierea războiului România a dat imense jertfe de sânge şi de valori materiale ; că a luptat împotriva foştilor ei aliaţi ;că-prin aceasta-a adus posibilitatea scurtării ostilităţilor militare cu cel puţin şase luni.

Ca majoritatea activiştilor de partid din acea epocă şi „delegaţii de la Raion” erau recrutaţi tot dintre cele mai nereuşite exemplare ale speciei umane. Mulţi dintre aceia fără de căpătâi, leneşii, nepricepuţii, beţivanii, vicioşii, cei cu apucături rele, s-au năpustit în partidul care avea nevoie de oameni care să nu gândească ci să execute, orbeşte, nemilos, violent nişte ordine date împotriva oricăror principii de bun simţ.             Aceşti indivizi, marea majoritate analfabeţi dacă nu, mai rău, semidocţi, erau îmbătaţi de gustul puterii iar partidul le-a speculat această trăsătură şi i-a învestit cu putere. Cu puterea            de a intra peste om, în casa lui, de a-l teroriza, de a-l înjosi,  de a-l violenta. Totul îmbrăcat în haina unui limbaj nou,  necunoscut şi neagreat de oameni. Un limbaj lozincard, abstract, stereotip, fals şi, mai ales, plin de ameninţări.

O teamă nedesluşită s-a întins,  pe nesimţite, peste toată lumea satelor. Se auzea iar, mai apoi, s-a putut şi să se constate că cei care nu se supun noilor reprezentanţi ai Puterii sunt luaţi pe sus, de către Miliţie şi Securitate, şi duşi la Canal, la Bicaz, în Bărăgan sau în alte locuri,  de unde unii nici că s-au mai întors.

***********

Activistul care umbla acum să strângă cotele,  era de aici,  din sat. Taică-său căzuse la Mărăşeşti. Maică-sa primise pământul, de la Rege. Avea doi copii. Pe el şi pe soră-sa. I-a crescut mari. Au făcut patru clase primare la şcoala din sat. Pe urmă au muncit, cât au muncit, la câmp. Fata s-a măritat de timpuriu.  Băiatul,  tot de timpuriu,  s-a apucat de băutură.  Maică-sa, la un strâns de coceni, a răcit rău şi nu s-a mai sculat după boală. El,  n-a mai ţinut mult timp pământul şi l-a vândut. Chiar cârciumarului din sat. Într-un timp,  ajunseseră oamenii să–l culeagă de pe sub mesele din cârciumă. Deseori,  era văzut dormind beat,  cu voma la gură, prin câte un şanţ. Puturos, leneş, beţiv înrăit. Mereu cu arţag  şi cu gură mare.  Mereu pus să invidieze pe câte unul sau să scoată cuvinte mincinoase pe seama altuia.

Acest  Ilie  Ţăruş stătea,  acum,  lăbărţat pe patul din camera de toate zilele a familiei Dunăreanu şi se scobea în nas,  cu un aer foarte preocupat. După ce îşi analiză,  profund,  rezultatul activităţii sale îi spuse lui Mihai  :

„ Bă ! Uite ce e ! Eu nu te crez.  Nu se poate să ai tu  în pătul decât atâta grâu ! Te cunosc eu pe tine,  de la şcoală,  ’oţule !  Ce te-nfrunţi ? Păi,  poţi tu,  mă,  să te-ncontrezi cu mine,  bă !? Păi ce,  crezi tu că mai merge acu’ să spui tu poizii şi eu să şed pe coji de nucă,  că nu le ştiu ?! Hă, hă, hă! A venit şi timpul meu,  bă  verică !  Scoate grâul de pe unde l-ai ascuns,  câine,  că canalul te mănâncă!”

Ioana,  tremurând ca piftia,  cu cele două fete pe lângă ea,  de unde le ţinea strâns lipite,  de odată s-a făcut albă la faţă şi a căzut jos, leşinată.

Mihai a sărit,  l-a împins din drumul său pe Ilie,  care se ridicase şi el de pe pat,  a luat apă din vadră şi a stropit-o pe nevastă-sa pe faţă. A încercat s-o facă să şi bea puţină. După un timp. şi-a mai revenit. Nu putea să vorbească, obrajii îi ardeau, gâtul se făcuse parcă de culoarea vinetei O vână i se zbătea puternic, în dosul urechii. Fetele se speriaseră. Aia mică, Floarea, plângea cu toată puterea. Gica se vârâse într-.un colţ şi tremura acolo, cu ochii holbaţi.

Ilie s-a decis să plece :

„Lasă, mă,  că mai vin eu ! N-apuci tu să mănânci din ce-ai ascuns. Te prinz eu şi-ţi arăt că acu’ eu sunt dăşteptul clasei,  nu tu. Numai că clasa mea e clasa muncitoare,  bă ! Să-ţi bagi bine la devlă, auzişi ?!”

Târziu,  Ioana şi-a venit în fire. Şi mai târziu,  a fost consultată,  la oraş,  de o rudă a ei,  cunoscut ca doctor bun. Avea şi „oglindă”, adică o instalaţie de raze Roentgen, cum ar zice acum oricine. Acesta  i-a spus adevărul. Că are probleme cu inima,  probleme grele şi că apariţia lor ar fi putut să fie urmare a unei stări de emoţie, a unei spaime mari.

„Păi,  cum să nu mă fi speriat,  vere Măndică,  -i-a spus Ioana- În salteaua pe care se tolănise  alde Ţăruş,  eu băgasem grâul din care trebuia să trăim cu toţii, toată iarna!  Am scos lâna şi am cusut grâul. Am pus macate pe deasupra şi m-am rugat la Dumnezeu să nu dăm de vreo belea.. Mihai şi Gica ştiau. Aia mică,  nu. Nu i-am spus tot de frică,  să nu scape vreo vorbă la joacă, cu copiii,  să nu se întindă vreo vorbă. Acu’ dacă găsea Ilie grâul,  ce făceam ? Putea, ori nu, să-l reclame pe Mihai că este sabotor şi-l vedeam arestat ! Ce mă făceam, vere, ce mă făceam ? Şi, iarăşi, Ioana începu să plângă cu amar, în cabinetul rudei sale.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

„DACIA” înghiţea la kilometri,  drumul se năpustea în parbriz şi se întindea apoi lung, lung, ud şi cenuşiu în urmă . Şiruri nesfârşite de copaci goneau de-a lungul şoselei. Alergau şi parcele-parcele, care mirişti, care încă verzi, cu te miri ce culturi de plante. Porumbul era înalt, verde, mândru. Se cunoştea de departe.” Pe aici trebuie să fie cartofi. Sau sfeclă. Ce-or fi alea întinse pe spaliere,  că doară nu sunt vii ; doar seamănă niţel …”

„ Hamei, tată, hamei.  Pe aici se cultivă masiv. Şi terenul şi clima este bună pentru el. Merge la fabricile de bere şi la export….Da’,  când te-ai trezit,  că acum te-am auzit vorbind, când ai întrebat ce-s alea”, zise Gica.

Mihai nu dormise ; nici n-a ştiut că dăduse glas unor nedumeriri pe care el le credea rostite doar în gând. N –avea chef de vorbă. Şi aşa nu prea era el dispus să vorbească oricând şi cu oricine. Numai când se merită!  Ca la Văratic!.

După ce vizitaseră  Cetatea  Neamţului  ca şi  mânăstirea omonimă,  unde Mihai îl ascultase – efectiv cu gura căscată – pe ghidul mânăstirii,  un călugăr impunător, carismatic şi cu vaste cunoştinţe în materie,  vorbind despre trecutul istoric al acelor locuri,  despre locul lui Ştefan cel Mare în istorie, despre cetăţile lui, unele aflate sub stăpânire străină,  despre datoria de a ne cinsti înaintaşii care s-au sacrificat pentru glia străbună,  drumeţii au decis să se abată şi pe la celelalte mânăstiri din zonă,  deşi Mihai parcă n-ar mai fi plecat de acolo,  de la Mânăstirea Neamţului.

Zis şi făcut ! Hai la Agapia,  hai la Văratic !

Tot uitându-se după una, după alta,  la un moment dat, copiii au realizat că „Moş Dandur” dispăruse. Porecla era de circuit intern, familial,  şi nu era câtuşi de puţin peiorativă Ba,  chiar s-ar zice,  duios-hazliu aplicată,  mai ales când personajul  (care obişnuia să stea iarna la oraş, în ultimul timp) o lua spre baie,  pâş-pâş, târşa-târşa, în izmene şi cu fesul tricotat pe cap, de parcă era reclama de la „Koprol”.

Uită-te în dreapta,  uită-te în stânga,  tata nicăieri ! Lume multă,  turişti,  români,  străini, oameni de prin satele de dimprejur,  de ! Ca la mănăstire.  Ca în plin sezon. Nici urmă de dispărut ! În fine,  la un moment dat,  de undeva i s-a auzit vocea aceea,  inconfundabilă,  uşor răguşită,  cu cadenţă rară,  cu finalitate uşor întrebătoare,  uşor neîncrezătoare în ipoteza că lucrurile ar putea să stea şi altfel de cum le spune el.

Vorbea,  lansat,  unui grup de oameni de care era înconjurat şi care căscau gura la el. Unii îl fotografiau. Scena se petrecea în faţa mormântului lui Veronica Micle  iar el le vorbea despre Voitiş,  armăsarul lui Ştefan cel Mare,  pe care-l văzuse, în piatră, la monumentul de la Podu-Înalt. Le spunea cu foc despre luptele cu turcii,  despre Cetatea Neamţului şi – în special- despre Basarabia aşa cum tocmai primise informaţii proaspete  prin călugărul de la Neamţ!

„ Bine,  dom’le,  unde dispăruşi ? De ce te-ai rupt de cârd ….şi…tocmai ăstora  te-ai apucat să le trăncăneşti vrute şi nevrute,  ?!”,  l-a abordat Gica,  fire mai aprigă şi mai decisă.

„Păi,  de ce să nu le spui  ăstora   despre              Ştefan ?!”

„Păi,  pentru că nu te înţeleg ! „

„Păi,  de ce să nu mă înţeleagă ?”

„Păi,  bine,  pentru că sunt franţuji,  de-aia !”,             triumfă Gica .

„Ei– şi,  ce , ….franţujii nu sunt tot oameni ?,  conchise Mihai.    Am văzut eu că se uitau la mine atent. Nu se poate să nu mă fi înţeles !”

*********

Acum,  drumul mergea de-a lungul Oltului,  la vale.  Mihai se mai învioră :  „I-an te uită,  dom’le ! Da larg mai e p-aici. E cât Dunărea!”  Treceau pe lângă salba de lacuri artificiale, viaducte şi poduri  de prin trecătoarea Câinenilor.. „Ce de-a peşte o fi p-aici !” I se făcu poftă de peşte. Nu mai mâncase de mult peşte.             De când plecase în acest drum ; cel mai lung drum pe care l-a făcut vreodată,  dintr-odată,  în viaţă.

Îşi amintea acum din viaţa lui de tinereţe,  de la maturitate,  de când fusese şi pescar pe Dunăre. Atunci avea o barcă,  în tovărăşie cu Piticu’ ….” Doamne,  cum a fost atunci când să dea  la somn,  cu cloncu’!”.  Cloncul este o sculă pescărească,  un instrument cu care pescarii ademenesc peştele mare,  imitând sunetul unei clipoceli care se poate produce în timpul împerecherii sau a bătăii pe o pradă. Somnul mare vine la locul zgomotului şi,  uneori, se agaţă în cârlige. Sunt cârlige groase, ţepene, de oţel prima-întâi. Legate cu odgoane de aţă specială,  pescărească. Se pot prinde somni care au şi peste 100 de kile.

În ziua aceea,  somnul venise la clonc. După vălurirea apei,  pescarii au cunoscut că a venit peşte mare. Au semnele lor,  de parcă pot citi ce se întâmplă în adâncuri. De –odată, au simţit că peştele s-a prins în cârlige. Barca s-a zmucit.  „ Dă,  băi  Piticule,  drumu’ la sfoară. Ai să-l plimbăm. Să-l ostenim !” Barca,  trasă cu putere,  înainta cu viteză de parcă ar fi avut motor. Nu prea erau, pe atunci, bărci cu motor. Doar grănicerii aveau nişte şalupe mari, cu motor. Viteza parcă îi ameţea pe cei doi tovarăşi. La un moment dat,  barca a cotit şi a luat-o în susul apei . Viteza s-a domolit dar în barcă a început să intre apă din cauza valurilor formate de forţa cu care erau traşi. Din nefericire se pornise şi vântul, dinspre Cornu’Caprei, astfel că pe apă se formau „berbeci”. Situaţia devenea alarmantă. Dăduseră drumul la toată lungimea odgonului şi acum nu puteau să recupereze aproape de loc din e. Dihania trăgea cu aceiaşi putere ca de la început.             Barca începuse să se îngreuneze de apă.             Vântul se înteţea. „ Băi,  frate,  n-avem încotro !” şi,  spunând asta, Mihai luă toporişca şi din două lovituri tăie odgonul. Barca şi-a mai continuat            câtva timp mersul,  după care a încetinit aşa că oamenii au putut să înceapă s-o cârmească spre mal şi aşa,  tot scoţând  la apă, tot trăgând la rame, ajutaţi şi de curent,  au reuşit să iasă,  hăt, tocmai dincolo de gura Oltului. S-au închinat. S-au uitat unul la altul:   „Băi, dacă spunem că era să ne înece peştele, ne cred,  mă,  ăştia ? Ce să mai zicem de ăia care nici n-au văzut Dunăre ?”

Da’ Iancu ? Ce peşte aducea Iancu acasă când venea prin concedii,  special ca să pescuiască prin locurile copilăriei ? Te pomeneai cu el că venea şi-ţi trântea,  chiar în bătătură,  trei-patru dihănii de te lua mirarea. Peşte mare, 10, 15, 20 de kile pe bucată! Cegă, nisetru, şalău, crap românesc, somn…. Ce bogăţie ! Ce de-a peşte gras,  pus la sare,  la vânt şi la fum, atârnat la corlată şi apoi pe prispă. Nu se atingea musca de el. Cum mai lua Ioana fâşii-fâşii, tot de pe burtă, le opărea cu apă fierbinte şi le îneca în mujdei de usturoi, stins cu ardei iuţi, copţi pe jar . Aia saramură.Ca în copilărie.  Cum îi plăcea şi lui Unchiu’ judecătorul.

Gândul la unchiul–său se împletea tocmai cu traversarea oraşului în care acesta trăise.  Ce mai vie avusese unchiul aici, în Drăgăşani ! Zestre de la nevastă–sa. „ Păi,  nu l-a luat unchiu’ vehil şi l-a adus acilea pe nina Spiru ?”

Spiru  Dunăreanu,  vărul lui Mihai,  era un personaj cu totul particular,  cel puţin la ei în sat.

Un om care,  mai ales la tinereţe,  fusese un bărbat deosebit de arătos şi atrăgător. Înalt, cu ochi focoşi,  cu păr ondulat,  bogat, om puternic şi semeţ. Hotărât şi sigur pe el,  cu o fire foarte deschisă. A avut mare trecere la femei şi i-a şi plăcut să se folosească de darul acesta. A făcut copii cu cine a putut,  câţi a putut. A ţinut vreo patru-cinci rânduri de neveste  dar nu i-a păsat niciodată ce vorbeşte lumea pe seama lui.

Mândru  şi neînduplecat.  Plin de haz şi de înţelepciune nativă,  ţărănească, de cea mai bună calitate.

Când s-a pus problema colectivizării, Spiru nici n-a vrut să audă!  De fapt, a şi rămas printre cei foarte puţini care nu şi-au dat pământul la Colectivă. A păstrat un cal şi-o căruţă şi a început să facă servicii de  cărăuşie, de la sat la oraş, pentru cine apărea interesat. Din asta a şi trăit, până la urmă, dar nu s-a lăsat încovoiat sau aliniat.

Când toată lumea satului era în fierberea colectivizării,  când agitatorii partidului duceau ferventă muncă de lămurire,  Spiru tocmai îşi făcuse rost de trei  dulăi, pe care îi creştea în obor.Îi botezase : Lenin, Stalin şi Ghiridic. !  Ghiridic era  porecla perceptorului.  Când se auzea larmă pe uliţe,  rumoare,  lătrături,  văicăreli,  blesteme,  Spiru  ieşea pe prispă şi începea să-şi strige dulăii, în gura mare, în faţa activiştilor, : „ Na,  înco’a,  Lenin,  Stalin,  Ghiridic,  fir-aţi ale naibii de potăi,  mâncaţi mămăligă de pomană !”

Mai veneau miliţienii, îl mai luau pe la Post, îl mai atingeau, uneori. Spiru, cânta şi fluiera.”Ce-o să-mi faceţi.bă !? Ce dacă mă arestarăţi. Acu’trebuie să-mi daţi şi de mâncare,  să mă ţineţi şi la căldură. Foarte bine, că tot n-aveam eu de nici unele p-acasă,  că mi-aţi luat tot,  veni-v-ar numele  !”

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Gândul colectivizării forţate îl făcu pe Mihai să             se posomorască din  nou.

Au muncit, pe rupte, el şi cu Ioana,  au adunat ban cu ban, de-abia cât să le ajungă să mai cumpere un lot,  aveau cai, căruţă, car, boi, vacă cu viţel, păsăret de nici nu-i ţineai socoteala, unelte pentru toate muncile,  ce mai, se vedea că nu trăiseră să facă umbră pământului de geaba. Toată agoniseala printr-o muncă îndârjită. „Doamne, ce-am mai muncit!  Plecam cu Ioana de cu noapte şi veneam pe înserate ! Ce-a  mai plâns,  biata de ea, când am ajuns seara acasă şi-a găsit-o pe Gica ghemuită în poartă, pe uliţă, adormită acolo, cu dâre de lacrimi pe obrajii murdari !Venise,  mititica, de la şcoală, era prin a doua, parcă, şi n-a putut să tragă de zăvor, să intre în curte. În casă ar fi intrat ea, că cheia era în acelaşi loc, sub tuciul ăla vechi, răsturnat lângă burlan.

Ce s-a mai văitat Ioana ….că la ce-i bună atâta muncă dacă i se prăpădeşte fata !” Cum să stea fata nemâncată,  s-o lingă câinii ; fir-ar să fie de viaţă şi cu neamurile voastre de pe aici,  că sunteţi toţi cu cuţitul la brâu şi vă certaţi toţi din nimic şi nu vă ţineţi de neamuri,  să vă ajutaţi,  că dacă era la mine în sat toţi ar fi sărit să ia fata,  s-o adăpostească, mititica ; cine mă puse pe mine să mă mărit p-aici, peste Olt, că am urât apa asta toată viaţa. Oleo,  oleo, cum era să-mi ia mie Oltul fata, cum era…!”

Şi Mihai  îşi aduse aminte şi de acea întâmplare…..cum veneau ei de la oraş, de la bâlci,  cu căruţa şi cum, la trecerea Oltului,  pe podul de vase, un vecin încăpăţânat a luat prea din timp piedica, să treacă el primul la coborâre şi cum, atunci, carul s-a mişcat şi a împins fetiţa, care a căzut în apă.

Gica,  luată de curent, plutea încă, pentru că stătea nemişcată şi pelerina ei nu se îmbibase de apă. Mihai a sărit, îmbrăcat, s-o apuce dar, în săritură, pălăria i-a sărit d pe cap şi vântul a luat-o, purtând-o în direcţia opusă. Zăpăcit de situaţie,  reflex, Mihai a început să înoate spre pălăria de paie. „ Fata,  fata,  se-neacă !” „ La vale, nea’Mihai, la vale, mă!”,  ţipau oamenii, îngroziţi iar femeile  făceau gesturi disperate,  de pe bac. Mihai se întoarse,  cu pălăria pe cap, şi, înotând cu îndârjire, ajunse fata, o băgă la fund cu capul, să nu cumva să-i facă vreo nefăcută şi, de spaimă să i se atârne, cumva, de gât,  să se înece amândoi ; o scoase,  cu bine, la malul dimpotrivă,  în chiuiturile de bucurie ale privitorilor neputincioşi.

Mai târziu,  când a fost întrebată, Gica povestea că, în acele clipe, ea era liniştită căci ştia că trebuie să moară,  că se vedea cum o să ajungă la fundul apei şi că, acolo, o să o înghită peştii cei mari dar că îi părea tare rău că o să rămână  maică-sa făr-de ea şi că,  de supărare,  putea să se îmbolnăvească rău.” Ce simţăminte strânse au legat au legat fiinţele acestea” gândea Mihai. De fapt,  Ioana simţea, parcă telepatic,  orice lucru rău, orice fapt care ar fi putut să fie periculos pentru copiii ei. Mai apoi şi pentru nepoată.  Te pomeneai cu ea,  la oraş,  dis-de-dimineaţă. Plecase cu noaptea-n cap.” Am zis să fiţi acasă. Să nu fiţi la servici’. Ce-aţi păţit ?” sau „Ce-are fata?”…..”Păi, de unde ştii ?”…”Mi s-a arătat ! Ce are?”  …” Ce să aibă,  uite, s-a jucat, a alergat, a băut apă rece şi acum are temperatură. Stă la pat şi vreo două zile n-o să meargă la şcoală !” „ Ei vezi,  Ştiam eu.  Bine că venii. Las-că stau eu cu fata. O face bine mărica pe fată ! O să-i fac frecţie, îi dau ceai, stă mărica cu fata !”

Şi asta, nu odată. Simţea  când ceva nu era în regulă şi  o vedeai că era în stare să-şi dea şi sufletul ca la copii ei să meargă totul cum nu  se poate mai bine.

Mihai iar îşi aduse aminte de colectivizare. Veniseră copii şi le-au spus că sunt ameninţaţi la serviciu că pot avea mari neplăceri dacă nu sunt în stare să-şi lămurească părinţii să intre în Gospodăria  Agricolă Colectivă. Că pot să fie chiar daţi afară din funcţii.

„ Păi,  eu sunt lămurit,  fir-ar-paştiu măsii a nâmii ! Da,  dacă intrăm în colectivă,  ce Dumnezeu mai mâncaţi şi voi  şi noi ?! Că ăştia sunt puşi să ne ia totul,  abia dacă o să ne lase vreo fârmitură-două. O să vedeţi voi. Uite,  eu mă înscriu ! Da,  de cai nu mă despart ! Când i-oi da la colectivă,  eu mă duc la zootelnic şi rămâi acolo,  să-i îngrijesc eu, cum ştiu,  că mi se rupe sufletu’ să-i las pe mână străină,  să nu ştie  ăia  ce să facă cu ei. Eh,  câte am făcut eu cu ei,  din câte m-au scos ! Cum să fie  bine cu lucru amestecat,  mă ! Ce,  nu ştie toată lumea a ce miroase ?!”

¤¤¤¤¤¤¤¤

Pe înserate,  au ajuns,  cu bine,  acasă.

Aveau mulţumirea că duseseră la bun sfârşit o întreprindere despre care se tot vorbise,  se plănuise, se socotise. Era înfăptuirea unui vis vechi,  era împlinirea unei datorii sfinte. Era datoria ţinută în străfunduri de suflet,  datoria faţă de icoana unui om care a fost şi care ar fi putut să fie un bunic real şi nu doar o poveste.

Copiii nu l-au putut cunoaşte.

Ei au văzut,  acum, doar CRUCEA.

Crucea care este simbolul sacrificiului suprem dar şi al morţii înfrânte de Viaţa veşnică.

Iată că,  permanent viu în conştiinţa fiului,  cel care nu-şi văzuse niciodată părintele mort, mortul înviase acum în spiritul urmaşilor de peste o generaţie,  ca un simbol puternic al permanenţei unui neam ce  are ca destin renaşterea perpetuă din propria-i moarte şi suferinţă,  tocmai pentru că el,  acest neam,  are datoria să reziste aici,  în acest colţ de lume, pentru a face faţă tuturor urgiilor pe care soarta grea i le va pune  spre a fi învinse.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤

A doua zi,  după o noapte în care somnul cel lung a fost pe măsura drumului şi a întâmplărilor acestuia,  copiii l-au găsit pe Mihai  deşteptat de cu vreme,  gata spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu costumul lui de zile mari.

„ Unde te porneşti, tată,  aşa de vreme ?”

„Uite,  mă duc la cimitir.  Mă duc la EROI,  să le pun o lumânare,  săracii,  că fără ei nu eram nici noi.

O să le pun  şi –o floare !”

SFÂRŞIT

C u p r i n s  :

Pag.:

1.- Lenuţa ……………………………………              3

2.- Polonezu’………………………………..            12

3.- Umbre ……………………………………            29

4.- O clipă prea

repede……………………………………..           46

5.- Lumânarea. …………………………….            65

6.- Cel ce nu râde

-Du-te la oştire……………………..          70

-Pentru ţară mori………………….          98

– Şi-ţi va fi mormântul                                                    încununat cu flori…………………            118

–000–