Acolo, în acea Basarabie cotropită,
A fost natural ca vreun Ataman
Să fii pus ochii pe vreo străbunică
Răstignind-o apoi, cu sârg, pe-un divan.
Şi-au trecut ani, dar blestemul de sânge
A ros neştiut, profund şi viclean.
Nu m-a durut; nu am a mă plânge
Dar doi în profundu-mi au fost simultan.
Zic că ce-i bun în biata-mi fiinţă,
Nevoia de cânt, de viers şi culoare,
Mi-a dat-o Larissa, cu bună credinţă,
La ultimul supt, înainte de marea-i plecare.
N-a ştiut, biata, că prin sânge şi lapte,
M-a făcut, mai apoi, să devin
Doar gonaci spre zări depărtate,
Poate nepot lui Serioja Esenin !
Căci de-aceea iubesc necuprinsul,
Câmpia întinsă, cu cerul înalt,
Şi vuietul mării, ş-al brazilor plânsul
Şi cuiburi de vulturi pe stânci de bazalt.
N-am stare în sine. Nu-mi place în ţarc.
Faci treabă cu mine de poţi să pricepi
Nevoia săgeţii să scape din arc,
Nevoi de-a vâna vise pe caii sirepi.
Ah, Serghei, cum ai ştiut bine
Că numai un Rus e-n stare să bea
Până se face frate cu tine
Ş-apoi, fără rosturi, viaţa să-ţi ia.
Trezindu-se, tot el e în stare apoi
Să se ducă paşnic spre greaua osândă,
Tânjind numai după beţiile-n doi
Când călăul îi pune laţul la grindă.
Căci şi tu, Serioja, bunule, străbune,
Ai ars ca o torţă, nu te-ai ocrotit ;
Ai plâns, cu durere, pe bătrânul câine
Şi acea Iubire, fără de sfârşit.
Vâna aceasta tare, neam imprevizibil,
A dat şi măsura că-i sentimental,
Că-i duios şi tandru, chiar când e posibil
Ca marea iubire să n-aibă final.
Iar, la urma urmei, mă întreb şi eu,
Când vom fi nisipuri, ore cin-să ştie :
„Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie !?”
n.a.: Evident, ultimele două versuri sunt ale lui Esenin !
gagiulescu 